sâmbătă, 2 august 2014

Despre serviciu, partea I

Ca orice om normal care nu a moștenit mai știu eu ce avere obscenă care m-ar fi împiedicat cu siguranță să ajung la 38 de ani putând distinge între bine și rău, a trebuit să îmi găsesc tot felul de joburi care să îmi asigure cât de cât un venit și care „să mă aducă și pe mine în rândul lumii”.. Sunt mândru de absolut toate locurile de muncă pe care l-am avut, fiecare reprezintă câte ceva pentru mine pe scara evoluției mele spirituale și nu numai, în fiecare am descoperit câte ceva frumos și util pentru viața mea.
La început, prin anul 1994 (18 ani aveam) am lucrat ca paznic la un chioșc dintre sutele de mii care împânzeau la vremea aia capitala noastră, dar care chioșc era mai mult gol, căci în afară de câteva dosare și scheme electronice nu prea aveam ce să păzesc. Oamenii activau în domeniul electronicii și al depanărilor de telefoane, așadar nu prea depozitau multe chestii în chioșcul respectiv. Se numea Prod Tel Service, era firma unor oameni care locuiau la 1 bloc de mine și nu știu dacă mai sunt sau nu pe piață. Era fain, își dădeau interesul față de mine, îmi propuseseră atunci să învăț telefonie și să rămân alături de ei, ceea ce, să mă iertați, pentru mine este și azi unul dintre cele mai onorante gesturi pe care cineva care mă cunoștea de 2 săptămâni le-a făcut față de mine. Am încercat să îmi pun creierii la contribuție, dar 1.000.000% electronica și depanarea pe acest domeniu nu este de mine, nu reușeam nici măcar mecanic să rețin principiile pieselor și a altor nebunii pe acolo. Aveam un salariu de 60.000, majoritatea banilor mi-i lua mama „în casă”; am lucrat o lună jumătate, perioadă în care am descoperit minunea care se numește „contemplarea modului cum se trezește orașul” (n-am găsit altă rimă), adică să vezi cu ochii tăi cum pe la 4 începe să se audă primii pași în liniștea mormântală de peste noapte, primele mașini, cum pe la 4 jumate trece primul tramvai, la 5 primele tocuri de cucoane invariabil dichisite (oare la ce ore se trezeau, cred că le trebuia 2 ore numai să își așeze părul și să se machieze), apoi grupuri de oameni din ce în ce mai numeroase, nelipsitele țigări „până în stație” și așa mai departe. Așa cum unii se trezesc să meargă să vadă răsăritul la mare - un spectacol în sine - așa eu vedeam în fiecare dimineață când eram de serviciu acest feeric spectacol. Îmi plăcea și cred că mi-ar plăcea și acum. Lucram fie de noapte fie de după-masă, dar cea mai tare era tura de noapte, pe care o executam cu conștinciozitate, asta spre deosebire de cilalți 2 colegi ai mei care râdeau de mine, ei se duceau pe la 12 să se culce și veneau înapoi pe la 7 fără 20, la 7 predau tura. Din bruma de bani care îmi mai rămăsese mi-am făcut abonament la Astral și am băgat televiziune prin cablu, căci mama (care vânduse o casă) mă păcălise că va băga ea, când o întrebam venea cu cavalcada de scuze imbecile pe care și azi le mai aud - din păcate. Așa că mi-am dat aproape toți banii pe abonamentul la cablu, conectarea costa cam 45 - 50.000, ceva de genul, căci plăteam mufe, cablu și mai știu eu ce. 
Apoi, după ce ai mei m-au văzut că mă cam ajungea oboseala, nu m-au mai lăsat să merg acolo, așa că mama a vorbit cu un vecin care lucra la Carpați, pe șantier, ca instalator, că nu mă ia și pe mine la el în echipă?? Cum pe atunci nu aveam 105 kile ca azi ci eram mai degrabă firav, vecinul i-a propus mamei să mă trimită într-o echipă de electricieni, căci cu clupa în mână nu mă prea vedea el, pe când la electricieni e mai puțină muncă fizică. Zis și făcut, am mers la sediul firmei, am vorbit cu domnul director Stan (eram însoțit de vecinul meu, nea Puiu) și asta a fost, am început munca necalificat pe șantier. Aveam zero cunoștințe de electrică și o tonă de bună intenție, rețetă care s-a dovedit a fi una ok până la urmă, căci încetul cu încetul am învățat o meserie. La început aveam salariul 75.000, care ulterior a crescut pe diverse motive. Din salariul ăsta, mergeam de 2 ori pe lună cu 2 colegi tineri ca mine și ne luam câte un trabuc și ne cinsteam la o cafea la Mc Donalds - abia intrase pe piață și era mare dichis să mergem la Mc în perioada aia. Majoritatea banilor mi-i lua mama „în casă”. Am nimerit la o echipă numeroasă de oameni, unde, când am ajuns prima zi, mi-au dat o găleată în mână și m-au trimis până la nea Gică (sau cum naiba îl chema că nu mai știu) să îi aduc o găleată de curent. No, le-am explicat cu vocea gâtuită de emoție că e adevărat că nu știu mai deloc meserie, dar nici chiar în halul ăla de ignorant nu sunt. Au râs, apoi m-au întrebat dacă beau. „Nu” - le-am rspuns. ”Ei bine, ai să bei”. Fiind cel mai tânăr mă trimeteau imediat cum se făcea o chetă (se făceau cam de 3 - 4 ori pe zi) să iau celebra deja (pentru vremea aia și mai ales pentru șantierul acela) stică de coniac Trimf la jumate. După ce ajungeam sus (depinde la ce etaj eram cu lucrarea, se întâmpla să urc mai mult sau mai puțin) trebuia „să fac cărțile”, adică, cu un păhărel din acela mic de țuică pe care îl purta tacticos cineva într-un buzunar, trebuia să servesc pe toată lumea cu coniacul Triumf. La final, când mai rămânea un pic în sticlă, șmecherii mă îndemnau astfel: „nepoate (așa le ziceau ăstora tineri până le rețineau numele, sau pur și simplu ca alint...) ce te mai uiți, dă-o pe gât. No, dacă prima oară am refuzat (că eu nu beam, vă mai amintiți), a 2-a oară am zis „pe Zeus, de ce nu” și am sorbit ce mai rămăsese. După vreo 3 luni, aveam deja grijă ca picul care mai rămânea să fie mai puțin pic, astfel că le cam pupam pe o zi de muncă. La chetă nu prea îmi acceptau banii mei când doream să particip și eu, ceea ce era un gest frumos din partea lor. Erau colegi faini, oameni de toate categoriile, majoritatea dintre ei nu cred că se încadrează în imaginea pe care majoritatea oamenior o au despre șantieriști. Oameni cu mult bun simț, curați, cu spiritul umorului și nu în ultimul rând foarte buni meseriași. M-au învățat multe chestii, eu și azi dacă am o lucrare de electrică lucrez numai cu țeavă PVC pe care o modelez eu, nu cu copex din ăla de îți blestemi zilele când e să schimbi un circuit după niște ani.  Apoi, după ce a văzut el maistrul că o cam luasem pe ulei, m-a transferat pe mine, Fane și Claudiu parcă (mai erau 2 băieți cu care după o perioadă îmi împărțeam datoriile de necalificat) la o altă echipă, la nea Popescu. Despre domnul Popescu ce să vă povestesc, luați și citiți cele mai faine povești în care profesorii sunt ilustrați în cele mai feerice forme, citiți povești cu suflete minunate, cu îngeri pitiți în oameni simpli și veți avea o imagine a acestui om fundamental bun. Practic, trebuie să aveți șansa de a întâlni un astfel de om ca să aveți o imagine limpede despre cum era domnul Popescu. Să zic că pentru mine a fost ca un tată este poate prea puțin, ne-a învățat (pe mine și pe ceilalți doi) să fim oameni de bizuială, să ne facem treaba corect și nu ne trimetea să luăm niciun fel de băutură. Și aici se mai bea un vin, o bere, dar numai când era ziua cuiva sau la un altfel de asemenea eveniment. Fane care era cel mai brici dintre noi la meserie, rămânea deseori șef de lucrare peste ceilalți colegi atunci când domnul Popescu pleca cu diverse treburi de la lucrare, era tobă de electrică băiatul ăsta, ce mintea avea. Le dădea clasă și unora dintre colegii cu vechi ștate în electricitate. Păcat de el însă, am înțeles că a ajuns rău, a avut niște experiențe neplăcute în armată și apoi așa, în viață. Sper să mă înșel și Fane să fie bine. Aici, în echipa asta de pe șantier în care șef de echipă era nea Popescu, am învățat să îmi fac treaba nemțește cum se spune, să nu las lucrurile făcute pe jumătate, să acord toată energia mea pentru a face ca clientul să fie mulțumit și să am eu la finalul lucrării conștiința că am făcut tot ce e mai bun și mai corect, atunci când după 20 de ani va veni un alt electrician să lucreze în urma mea să fie plin de admirație (sună copilărește, dar așa ne învăța). Am învățat că se poate să ai viața faină pe șantier și fără alcool, și că meseria asta cere atenție și minte limpede pentru a-ți putea oferi la final o satisfacție atunci când aprinzi becul, când pornești utilajul și așa mai departe. Între timp m-am calificat la locul de muncă, mi-am luat diploma de electrician. Am plecat de la ciocane în mână (nimeream 2 ciocane în daltă și 3 în mână, primele 2 luni așa aveam permanent mâna stângă vânătă; unii colegi îmi dădeau mănușa lor numai ca să nu mă mai învinețesc în halul ăla; după o perioadă devenisem expert, nici nu mă mai uitam la șpiț și trăgeam la ciocan cu o eficiență sporită, deh, și aici e cu dichis nu așa oricum...) la legături în doze, de la cărat coniac la citit planuri și luat decizii de executare a lucrării. Pentru mine, munca pe șantier a fost de departe una dintre cele mai faine munci pe care am făcut-o la viața mea, deși nu regret că am plecat de acolo, m-aș întoarce oricând la acest tip de job. 
Apoi a intervenit armata, a trebuit să opresc munca pentru a pleca în armată. Eram deja în anul 1997, după ce în martie 1995 mă angajasem pe șantier. 

marți, 13 noiembrie 2012

Despre jeg

Încă din fragedă copilărie am constatat că oamenii care mă înconjoară dispun fiecare de câte o doză mai mare sau mai mică de jeg, așa cum și eu ascund cumva pitit prin suflet așa ceva. Jegul e în noi, în fiecare din noi și el iese la iveală în diverse situații. Creștinii spun la jegul ăsta păcat, eu azi o să îi spun jeg. Cele mai timpurii amintiri despre jeg și momentul în care am luat prima dată contact cu acesta datează încă din clasa I, nedreptăți care țineau de recompensa pe care o primeau elevii în funcție de cât de prezenți erau părinții în susținerea școlii: unii reparau bănci, alții ajutau la zugrăveală, alții meștereau după priceperea lor la o clanță, la o față de catedră, la o perdea, la mai știu eu ce alte nimicuri din astea care o sprijineau pe învățătoarea mea în efortul ei de a ne oferi o educație bună. Cum ai mei nu erau fruntași în activitățile de acest gen și cum din născare au cam urât lingușeala, veneau rareori la slugărnicia atât de binefăcătoare în carnețelul de note. Rezultatul a fost că nu am luat în clasa I nicio mențiune, nimic, fapt care oarecum m-a descurajat în exercițiul școlar de după. Aveam medie bună în primul an de școală, obținută pe învățătură, pe bune. Apoi prietenii, aceste ființe minunate care pot fi mai aproape ca un frate, au excelat și ei (NU TOȚI) în a-și etala jegul sub ochii mei, fie în relațiile cu mine fie în relațiile cu ceilalți. De la orgolii prostești și nedreptăți la ură, de la trădare și minciună la dezamăgiri, fiecare în parte au constituit lecții pe care viața mi le-a oferit cu privire la natura umană și la ceea ce ascunde aceasta pitulat în fiecare din noi. Am și am avut și prieteni care sunt exemple de moralitate, decență, bun gust, onoare și toate cele. Numai că unii m-au dezamăgit crunt și - din trecutul meu - cred că mai degrabă aceștia mi-au rămas în memorie. Îmi amintesc că înainte eram mai darnici și mai calzi. După Revoluție însă, am constatat că oamenii au scos din ei orgolii de neimaginat în anii comunismului, când cea mai mare infatuare era că aveai Lada în loc de Dacia, sau Skoda în loc de Oltcit: rude cu care nu schimbasem nicio replică mai dură de „vai ce rău îți stă părul mătușică” au ajuns să fie inamici demni de toată ura (reciprocă) atunci când se discuta despre politică de exemplu, alte cunoștințe au dat de bani și deja nu mă mai calificam la a mi se răspunde la salut, altele țineau cu tot dinadinsul să li se recunoască merite inexistente. Brusc nu mai eram cunoștințe, deveneam rivali din mai știu eu ce motiv. Rivalitatea se educa cu fiecare zi sau lună care trecea, astfel că uitându-mă acum la mine nu mă simt foarte mândru. Eu nu eram așa de jegos ca azi, aveam alte idealuri și alte modalități de a reacționa cu oamenii și alte căi de a exprima ceea ce simt. Simțeam altceva. Eram mult mai calm, mai liniștit pe interior, mult mai nepăsător la ceea ce se întâmplă în jurul meu, credeam că a avea atitudine nu este treaba mea. Eu nu sunt viteaz, erou, lider, deținătorul adevărului, carismatic și așa mai departe. Așa îmi spuneam molcom în barbă și treceam nepăsător pe lângă tot, eram doar un observator al vieții, îmi vedeam de traiul meu liniștit și perseveram în a încerca să mă apropii de Dumnezeu. Acum joc tot felul de roluri în care îmi place să cred că îmi pasă de ceea ce se întâmplă cu ceilalți, în societate, în viața politică, la serviciu, oriunde, acționând după puterea și priceperea mea. Numai că odată asumată misiunea asta trebuie să îmi asum și alte aspecte care vin musai la pachet, nu neapărat bune. M-am trezit că lupta cu jegul din noi este mai grea de cum îmi părea la prima privire, că jegul meu este tot jeg, la fel ca al tuturor și că trebuie să lupt în primul rând cu acesta pentru a putea da sfaturi altora.

joi, 19 aprilie 2012

Eu, adolescentul

Eu, adolescent fiind am fost un tip timid (si nu garantez ca am scapat). Ascultam rock si imi taiam blugii 3 sferturi, blugi pe care initial ii scriam cu pixul in timpul orelor de mate, scriam pe ei insemne de genul AC/DC sau Mettalica, prostii din astea. Desenam din creion sau pix iar tata, cand se mai afuma un pic, credea despre mine ca eram un desenator bun. Nu eram, erau simple linii si curbe care incercau stangaci sa ilustreze un soricel sau mai stiu eu ce altceva, depindea de inspiratie. Desoperisem un desen care credeam eu ca e insemnul meu, o cruce in 3 directii, desen de care am uitat total pana mai anul trecut. Aveam caietele toate desenate cu cate ceva si uram monotonia copertilor ceausiste sau postdecembriste. Nu am reusit niciodata sa imi las plete desi m-ar fi tentat un look mai plesuv asa, credeam eu atunci ca succesul la fete este asigurat de claia de par dezordonat. Habar nu am nici azi daca este sau nu asa. Mi-am ingrijit ciuful si imi faceam tot felul de stiluri ca sa fiu si eu modern. Na, asa erau vremurile, imi faceam stea in frunte de ziceai ca-s minim un starlet din top 10 Bilboard. Eram - ca de altfel mai toata viata mea - responsabil cu glumele si eram al naibii de incantat cand fetele radeau zgomotos si cu pofta la ghidusiile mele. Si azi mai am aceasta traire. M-am apucat de fumat si am incercat cateva marci de tigari, dar am ramas si azi fan Lucky Strike. Eram cu Rothmans si Lucky. Numai daca is al naibii de stresat fumez de la altii altceva, altfel nu mi-am cumparat nimic altceva decat Lucky Stryke, al carui fan devotat am sa raman (cred eu) toata viata. Fie si numai asa, in amintirea vremurilor alea boeme. Nu am fost un salbatic in sensul erotic a cuvantului, mai degraba un tip sters, din multime, un conformist - in ciuda unei aparente fronde. Nu am fost un sportiv niciodata, cred ca la cuvantul lene in DEX exista poza mea spre exemplificare. Asta e, nu are rost sa ma ascund. De mic iubeam marea ca pe mine insumi, iar cand am avut ocazia am mers la plaje pe litoral; nu mai insist, exista deja o postare detaliata a acestui aspect. Din adolescenta mi-am descoperit melodia vietii, melodie care a ramas si azi in inima mea ca fiind a mai faina: Radiohead, Creep. Am ascultat Radiohead la greu alaturi de prima mea iubire adevarata, o fata foarte frumoasa si azi dar al carui nume nu il voi pomeni acum aici din motive lesne de inteles... Bine, nu mai eram chiar un adolescent, dar am iubit ca unul. E clar ca ascultam rock. Albumul celor de la Vama Veche, Vama Veche, il stiam aproape pe dinafara si chiar si in zilele noastre il ascult cu placere. Formatia asta s-a inventat fix numai pentru albumul ala, tot ce au creat in afara de asta a fost balast. Ascultam de asemenea Enigma si Enya, Pink Floyd, Queen si chestii de genul. Odata facusem o fixatie pentru Blue Sistem. Mi-a trecut. Ca adolescent am urat bautura, nu ca azi as fi un mare fan. Dar m-am imbatat odata crunt si tin minte si acum starea total idioata in care nu controlam nimic din ceea ce se intampla cu mine, lucru care mi-a displacut la maxim. Nu m-am mai imbatat niciodata de atunci, imi place sa detin controlul, cel putin controlul pe fizicul meu. Imi placeau (si imi plac si azi) la nebunie masinile. La un moment dat, tata, cand se mai afuma el asa (se afuma des), ma dojenea ca mai degraba ma uit dupa mai stiu eu ce masina pe strada decat dupa o femeie, lucru care pe el aparent il deranja. Cred ca la capitolul asta am recuperat binisor ca om in toata firea, sau ce oi fi eu acum... Ma bucuram de orice: o pisica, un zambet, o gluma buna sau un film de calitate. De citit nu am rupt, nu am la activ nici macar 25% din lecturile obligatorii ale scolii. Gaseam eu o metoda sa ma fofilez, de regula stateam chitic, cuminte ca un ingeras numa numa sa nu ma remarce profa si sa ma intrebe te miri ce din ce aveam de pregatit la capitolul citit. O tactica buna, recomand. Una peste alta, am fost un tip banal, cu bucurii mai multe si mai putine necazuri, care mi-am trait adolescenta asa cum am vrut. Micile drame inventate de unii pentru a putea spune "viata e de cacat" nu m-au pasionat niciodata, am trait simplu, banal. In adolescenta m-am apropiat cu adevarat de Dumnezeu si mi L-am asezat acolo unde ar trebui sa ii fie locul in fiecare dintre noi: in inima. Nu iubesc nimic mai mult decat Domnul, chiar daca din actiunile mele nu ai putea spune asta. Visul adolescentei mele era sa ma calugaresc, vis care ma mai bantuie si azi cu intensitati diferite. Si atunci si acum spun ceea ce gandesc. Daca vad o fata frumoasa ma gandesc si azi ca si in adolescenta ca acea faptura a fost creata fix pentru a ma bucura pe mine. Na, asta e o prostie, stiu, dar uneori intalnesti cate un inger de fata de iti dau lacrimile de frumoasa ce este, vezi cum toata faptura e o eleganta si o gingasie si pe bune ca-s sensibil la asa ceva. Uneori visam sa pot sa le sarut pe toate fetele care mi-au placut in viata, dar pentru asa ceva in ziua de azi se da de la 3 la 5 ani. In adolescenta mi-am dat seama ca una din cheile fericirii este sa iubesti cu toata fiinta ta. Recomand. Iubiti pe Dumnezeu, iubiti oamenii din jurul vostru, toate animalele, viata, iubiti frumosul, iubiti pacea si tot ce va inconjoara. Da, e chiar atat de simplu.

miercuri, 11 aprilie 2012

Tiganii

Tiganii copilariei mele sunt acei tigani frumosi de care ne amintim cu placere de fiecare data cand ne scotocim memoriile dupa intamplari frumoase sau care au un parfum romantic aparte. Am avut - si am si acum - vecini tigani. Sunt oameni mai mult decat respectabili, care nu au facut (cel putin in copilarie) nimic din ceea ce credem noi romanii despre ei ca ar face ca tigani. Ne-am jucat de fiecare data si cu ei si am fost prieteni, nu ca azi cand unii parinti isi indruma odraslele sa stea deoparte de picii rromi. Nici nu stiu cum sa le zic, si cred ca nici ei nu mai sunt siguri cum sa li se zica, eu aleg sa le zic tigani pentru ca nu cred ca este ceva periorativ in termenul asta. Pe vremea copilariei mele dusmanul era ceausescu, sistemul, partidul. Nu cunosteam pe atunci rasismul si ura uneori ilogica a unora impotriva altora. Nasul meu era tigan. Era un om foarte elegant, galant, cu scoala vietii si care din pacate s-a stins prea repede. Imi aduc aminte numai franturi de memorii, eram foarte mic cand a murit. Tin minte caldura si pacea cu care imi vorbea, tin minte ca m-a luat odata in ceasornicaria lui sa imi arate cum repara el ceasuri, tin minte ca purta intotdeauna costum si avea o mustata foarte ingrijita. Tin minte ca ma iubea. Apoi, imi aduc aminte de vecinii pici ca mine cu care ne jucam pana crapau pietrele. Zilnic pe la bloc trecea "tiganca cu seminte" de la care ne luam seminte "de un leu". Pana ne-am prins noi piticii ca paharul ala mare de lemn avea de fapt o scobitura foarte mica restul fiind plin, a trecut ceva. Ne luam apoi de 5 lei, ca sa avem mai mult. Deseori se auzea printre blocuri, uneori din departare, cantecul sacadat al unei cersetoare care venea de fiecare data cu un copil. Anii treceau dar ala parca tot mic ramasese. Cred totusi ca schimba copii, altefl nu imi explic. Mai ieseau oamenii si o mai ocarau pe amarata ca ii trezeau "pe aia micii", altii ii puneau intr-un ghemotoc de hartie 3 lei sau chiar 5 si ii dadeau "sa aibe si ea sa isi ia o paine". Tot intre blocuri se auzea uneori un strigat lung care devenea mai clar cu cat se apropia omu'. Striga tot pe o melodie pe care nu o sa o uit niciodata "fiareeeeee luaaaaaaaaaam". Fiare nu le dadea nimeni si enigma a ramas si pana azi: cine tinea fiare in casa pe care sa le dea oamenilor astora, si daca nu avea nimeni fiare de ce strigau ca apucatii toata ziua printre blocuri. A, am uitat sa spun, astia cu fiare veneau cu caruta si calul, asa mai vedeam si noi astfel de animale, unele mai ingrijite, altele mai pricajite. Odata la 3 - 4 luni la usa sunau oamenii care lucrau la salubritate, celor care la vremea aia le spuneam gunoieri. Spuneau ca sunt de la salubritate si ca au nu stiu ce deces al nu stiu carei matuse si sa ii ajutam si noi cu ceva ca ei sunt saraci. Tineau in mana 2 hartii de 25 de lei ca sa vedem noi ca si alti vecini au dat. Cand aveau bani, parintii le mai dadeau si lor de-o paine, desi era clar ca nimeni nu credea ca in tiganie se moare atat de precis, fix la 3 luni. Odata cu venirea Revolutiei aceste practici au fost interzise. Cum nu cred ca o postare de 2 kilometri este prea usor de urmarit si cum nu doresc sa imi plictisesc cititorii, ma voi opri aici, dar daca scotocesc dulapul cu amintiri sigur mai gasesc ceva. 

miercuri, 25 ianuarie 2012

Iernile copilariei mele

Ca tot este afara un viscol de cade casa, mi-am amintit de iernile copilariei mele, in care ieseam toti piticii de la bloc si ne bulgaream cate 5 ore si tot nu ne saturam, frecam fetele cu zapada sau ne luam noi de la ele papara, in care ne dadeam cu saniile pe derdeluse pe care le inventam daca nu existau, pana la ore tarzii din seara, cand parintii cu greu ne urneau sa ne bagam la caldurica. Dupa cateva ore de zbenguiala, intram in casa scarii si ne puneam manusile ude leoarca la uscat pentru ca dupa ce ne incazeam nitel sa o luam iarasi de la capat cu joaca. Erau zapezi serioase care cadeau de regula la inceputul postului - cam asa - si care asigurau material de joaca din abundenta pentru noi copiii. Idei aveam cu gramada, fie cream ghetuse pe care le ascundeam cu zapada si ne amuzam cand cate un pensionar mai putin sprinten cadea alunecand pe luciul pe care inainte ne dadeam pana rupeam 3 perechi de cizme, fie faceam cazemate inalte de un stat de om carora "aia marii" le asigurau si acoperis din crengi si mai stiu eu ce plastice, fie mergeam in parcul Moghioros (actual Drumul Taberei) si ne dadeam drumul de pe pante mai line sau mai abrupte cu saniile si jucam "parcatea". Faceam deseori trenulet din sanii, legand si cate 5 - 6 sanii si ne trageam unii pe altii pana ne ieseau limbile de un cot afara. Marea bucurie daca il trageai pe unul era sa schimbi brusc directia de deplasare sa il aruci pe musteriu de pe sanie. Niciodata nu stiai cand ti se pregateste ceva si  de regula cautai sa te ancorezi bine in saniuta din fier si lemn. Faceam oameni de zapada din aceia cu 3 bulgari mari unul peste altul, nu cum se fac azi cu tot felul de forme pornografice de iti e si rusine sa te uiti la ei. Uneori faceam robotei, adica un soi de oameni de zapada cu capul patrat carora le infigeam 2 crengute pe post de antene. Cand mergeam in vizite la bunici la casa, imi placea sa ma lipesc de soba sau sa stau cuminte langa aceasta, imi placea (si imi maiplace si azi) sa simt cum aceasta dogoreste tone de caldura. Era ca o sfidare a viscolului sau frigului de afara si nimic nu ma facea mai fericit decat atunci cand stateam langa soba si ascultam lemnele trosnind. La bloc unde stateam, in ultimii ani de dinainte de a cadea Ceasca, nu prea se mai dadea caldura asa cum trebuia, iar ai mei cautau tot felul de solutii de compensare. Principala solutie era sa tina aragazul aprins, dar nici gazele nu aveau presiune uneori, asa ca cineva a invetat  caramida de teracota (sau habar n-am din ce o fi fost) care atunci cand era presiune se punea pe aragaz la incins, iar daca gazele se opreau cate o ora - doua caramida dogorea in continuare. In fine, vremurile alea au apus. Sau cel putin par a fi apus... Uneori ieseam cu lopeti (care se gaseau la fiecare administratie de bloc) si mai dadeam zapada din fata blocului, asta atunci cand vecinul nostru care lucra pe un tractor din ala mare (o Wola) nu avea cum sa traverseze de la statia de betoane de vis-a-vis sa ne dea si noua zapada. Iarna el era cel mai iubit vecin, caci ne scutea de un mare efort pe noi toti. Cand mergeam la scoala ne bagam prin zapada neumblata si aveam mai mereu picioarele ude din acest motiv. La scoala ne lua 2 ore sa ne revina simturile la picioare, dar tot nu ratam ocazia de a ne infige in cea mai neumblata si alba zapada intalnita pe drumul spre scoala. Asa erau iernile in care nu aveam nicio grija, iernile copilariei mele.

duminică, 20 noiembrie 2011

Memorii

Imi amintesc de anii copilariei mele cand totul parea frumos si etern, cand imi promiteam mie insumi ca nu voi repeta greselile unor adulti pe care ii studiam pe ascuns si a caror actiuni le aplicam in mintea mea frageda drastice corectii. Imi pomiteam mie ca nu voi face niciodata o fata sa planga si mai bine mi-as taia o mana decat sa ajung in situatia de a vedea asa ceva provocat de mine. Nu mi-a reusit, desi Dumnezeu imi este martor ca am incercat sa fac tot ce se poate sa evit lacrimile. Ma visam ca la 24 de ani (adica in anul 2000) voi avea 2 copii, un baiat si o fata si ca imi voi iubi nevasta ca pe mine insumi ba chiar si mai mult, ca voi avea casa si neaparat masina si ca ne vom plimba romantic prin parc toti 4 povestind fapte diverse care azi mi se par mai mult sau mai putin ridicole. De iubit am iubit pe cineva foarte tare, ba chiar pot spune ca am iubit de 2 ori foarte tare, dar se pare ca nu a fost sa fie. Imi amintesc ca pici fiind ma gandeam cum voi darui fetelor flori si alte astfel de gesturi, cum le voi face sa rada si mai ales cum le voi smulge cate un suras cu bancurile mele pe care le exersam zilnic pe colegele de clasa. Eram fericit cand radeau cu pofta si imi imaginam ca intreaga mea viata voi fi tipul simpatic pe care toata lumea il place. Azi sunt un simplu rahat pe care nimeni nu da 2 bani. Ce diferenta. Visam la fericire si credeam ca ea exista si mai ales ca ea imi este la indemana. Ce mare lucru - imi spuneam - trebuie numai sa respecti cateva reguli simple si gata, esti ca si fericit... Speram ca nevasta mea sa fie o tipa nu foarte slabuta, cu ochii verzi si parul carliontat, un pic copilaroasa si care sa fie neaparat indragostita lulea de mine. Cred ca atunci cand eram copil lumea mi se parea infinit mai buna decat este in realitate si speram ca nu voi plange niciodata decat de fericire. Visam la o viata simpla, cu prietenii alaturi si cu o droaie de petreceri in care sa pot pune si "muzica mea" nu numai ce vroia mama sa puna la "magnizon" -- asa cum spunea unui casteofon de la Tehnoton pe care l-a achizitionat vesela imediat dupa Revolutie, cand au inceput cat de cat sa se mai gaseasca tot felul de chestii. Azi nu am nimic. Prima fata pe care am iubit-o mai tare m-a parasit cu replica "raman cu celalalt" iar a dou-a mi-a dat impresia ca merita sa o astept... sa o astept. Iar eu plin de idealurile copilariei mele careia ii datorez si azi o buna parte din planurile mele am asteptat-o. Nu imi pare rau. Azi ma gandesc deseori la ea, numai ca ea nu stie. Probabil ca anii de asteptare mi-au creat un soi de obisnuinta ciudata sau poate ca chiar asta inseamna ca o iubesc inca. Cine stie? Cand eram mic nu ma gandeam deloc ca voi experimenta singuratatea si tristetea, nu ma gandeam ca oamenii te pot insela cu zambetul pe buze si se pot supara pe tine pe niste imbecilitati existante numai in mintea lor, nu ma gandeam ca priteniile nu dureaza si ca atunci cand te vede jos un om iti trage un sut in loc de a-ti oferi o mana. Ma gandeam ca pot trai asa, cumva incuiat in lumea mea imaginara si buna, ca pe mine rautatea si vanitatea nu ma pot atinge si ca voi fi pe veci calm si binevoitor. Nu imi imaginam ca exista ceva care sa ma poata enerva si ca ma voi consuma contempland prostia altora. Credeam ca voi lupta cumva penru ca binele si dreptatea sa dainuie si nu ma gandeam ca aveam sa las capul in jos resemnat. Nu l-am lasat inca desi este foarte greu sa iti pastrezi spatele drept intr-o lume in care asta este considerat un semn de slabiciune... Cand eram mic ma gandeam ca Il voi iubi pe veci pe Dumnezeu si ca nu ii voi reprosa niciodata nimic din ceea ce mi se intampla, ca voi invata din povetele pe care mi le ofera in viata. Cred ca este singura chestie in care nu m-am inselat ca si copil, in rest.... Welcome to the cruel world dears!

duminică, 9 octombrie 2011

Educație

Că tot este la modă discuția cu educația, mi-am amintit câteva aspecte legate de educația pe care am acumulat-o până în zilele noastre. La educația școlară este simplu, am urmat mai toți pașii până la licență, sunt mândru oarecum de mine. Nu eram niciodată pe locul 1 în clasă, dar asta din lene, căci cred că dacă îmi puneam ambiția - ambiția este punctul meu slab în viață - cred că mă băteam minim la șef de grupă - șnur roșu de pionier. Așa, eram doar atent la ore și îmi făceam temele fugar, ceea ce m-a menținut lejer undeva la media 7 în gimnaziu și liceu. Părinții mei sunt oameni de un rar bun simț. În general, majoritatea rudelor mele sunt oameni cu bun simț, cu obraz subțire și respect față de semeni. Logic că educația pe care am primit-o a fost una în care violența, șmecheria, hoția, prostul gust, obrazul gros și alte asemenea „calități” lipseau cu desăvârșire. Uneori cred că sunt prea moale, alteori că sunt prea indulgent, alteori prea tăcut, dar toate astea vin ca urmare a zecilor de lecții de viață oferite direct și indirect de ai mei. Bunicul avea o vorbă pe care abia în anii ăștia o înțeleg în întreaga sa profunzime: „ferește-te taică de prostul cu carte, ăsta este mai prost ca prostul simplu, căci el crede că are dreptate pentru că școala îi ține loc de minte”. Am văzut zeci de oameni „de vază” ai României care se scăldau într-o semiimbecilitate călduță și care îi făcea hâtrii pe ei pe care unii îi văd geniali. Trist. Respectul față de aproapele este cu siguranță principala geamandură în educația mea. Apoi am avut ocazia să întâlnesc niște oameni deosebiți pe care îi iubesc din toți rărunchii mei. Ei mi-au oferit acces într-o lume din care dacă doreai să înveți ceva, o făceai, dacă nu, puteai trece liniștit pe acolo căci nimeni nu s-ar fi supărat. Am învățat cam care este însemnătatea educației superioare, cam ce înseamnă cu adevărat cartea pe care mă punea mama mai cu binișoruil mai cu bătăița să o învăț când eram pici. Ai mei au primit educația specifică timpurilor lor, dar tot timpul au fost de acord că reușita în viață nu ți-o poate oferi decât școala. Au făcut tot ce au putut ei ca să mă țin de școală și pentru asta le mulțumesc.