Ca tot este afara un viscol de cade casa, mi-am amintit de iernile copilariei mele, in care ieseam toti piticii de la bloc si ne bulgaream cate 5 ore si tot nu ne saturam, frecam fetele cu zapada sau ne luam noi de la ele papara, in care ne dadeam cu saniile pe derdeluse pe care le inventam daca nu existau, pana la ore tarzii din seara, cand parintii cu greu ne urneau sa ne bagam la caldurica. Dupa cateva ore de zbenguiala, intram in casa scarii si ne puneam manusile ude leoarca la uscat pentru ca dupa ce ne incazeam nitel sa o luam iarasi de la capat cu joaca. Erau zapezi serioase care cadeau de regula la inceputul postului - cam asa - si care asigurau material de joaca din abundenta pentru noi copiii. Idei aveam cu gramada, fie cream ghetuse pe care le ascundeam cu zapada si ne amuzam cand cate un pensionar mai putin sprinten cadea alunecand pe luciul pe care inainte ne dadeam pana rupeam 3 perechi de cizme, fie faceam cazemate inalte de un stat de om carora "aia marii" le asigurau si acoperis din crengi si mai stiu eu ce plastice, fie mergeam in parcul Moghioros (actual Drumul Taberei) si ne dadeam drumul de pe pante mai line sau mai abrupte cu saniile si jucam "parcatea". Faceam deseori trenulet din sanii, legand si cate 5 - 6 sanii si ne trageam unii pe altii pana ne ieseau limbile de un cot afara. Marea bucurie daca il trageai pe unul era sa schimbi brusc directia de deplasare sa il aruci pe musteriu de pe sanie. Niciodata nu stiai cand ti se pregateste ceva si de regula cautai sa te ancorezi bine in saniuta din fier si lemn. Faceam oameni de zapada din aceia cu 3 bulgari mari unul peste altul, nu cum se fac azi cu tot felul de forme pornografice de iti e si rusine sa te uiti la ei. Uneori faceam robotei, adica un soi de oameni de zapada cu capul patrat carora le infigeam 2 crengute pe post de antene. Cand mergeam in vizite la bunici la casa, imi placea sa ma lipesc de soba sau sa stau cuminte langa aceasta, imi placea (si imi maiplace si azi) sa simt cum aceasta dogoreste tone de caldura. Era ca o sfidare a viscolului sau frigului de afara si nimic nu ma facea mai fericit decat atunci cand stateam langa soba si ascultam lemnele trosnind. La bloc unde stateam, in ultimii ani de dinainte de a cadea Ceasca, nu prea se mai dadea caldura asa cum trebuia, iar ai mei cautau tot felul de solutii de compensare. Principala solutie era sa tina aragazul aprins, dar nici gazele nu aveau presiune uneori, asa ca cineva a invetat caramida de teracota (sau habar n-am din ce o fi fost) care atunci cand era presiune se punea pe aragaz la incins, iar daca gazele se opreau cate o ora - doua caramida dogorea in continuare. In fine, vremurile alea au apus. Sau cel putin par a fi apus... Uneori ieseam cu lopeti (care se gaseau la fiecare administratie de bloc) si mai dadeam zapada din fata blocului, asta atunci cand vecinul nostru care lucra pe un tractor din ala mare (o Wola) nu avea cum sa traverseze de la statia de betoane de vis-a-vis sa ne dea si noua zapada. Iarna el era cel mai iubit vecin, caci ne scutea de un mare efort pe noi toti. Cand mergeam la scoala ne bagam prin zapada neumblata si aveam mai mereu picioarele ude din acest motiv. La scoala ne lua 2 ore sa ne revina simturile la picioare, dar tot nu ratam ocazia de a ne infige in cea mai neumblata si alba zapada intalnita pe drumul spre scoala. Asa erau iernile in care nu aveam nicio grija, iernile copilariei mele.
