duminică, 20 noiembrie 2011

Memorii

Imi amintesc de anii copilariei mele cand totul parea frumos si etern, cand imi promiteam mie insumi ca nu voi repeta greselile unor adulti pe care ii studiam pe ascuns si a caror actiuni le aplicam in mintea mea frageda drastice corectii. Imi pomiteam mie ca nu voi face niciodata o fata sa planga si mai bine mi-as taia o mana decat sa ajung in situatia de a vedea asa ceva provocat de mine. Nu mi-a reusit, desi Dumnezeu imi este martor ca am incercat sa fac tot ce se poate sa evit lacrimile. Ma visam ca la 24 de ani (adica in anul 2000) voi avea 2 copii, un baiat si o fata si ca imi voi iubi nevasta ca pe mine insumi ba chiar si mai mult, ca voi avea casa si neaparat masina si ca ne vom plimba romantic prin parc toti 4 povestind fapte diverse care azi mi se par mai mult sau mai putin ridicole. De iubit am iubit pe cineva foarte tare, ba chiar pot spune ca am iubit de 2 ori foarte tare, dar se pare ca nu a fost sa fie. Imi amintesc ca pici fiind ma gandeam cum voi darui fetelor flori si alte astfel de gesturi, cum le voi face sa rada si mai ales cum le voi smulge cate un suras cu bancurile mele pe care le exersam zilnic pe colegele de clasa. Eram fericit cand radeau cu pofta si imi imaginam ca intreaga mea viata voi fi tipul simpatic pe care toata lumea il place. Azi sunt un simplu rahat pe care nimeni nu da 2 bani. Ce diferenta. Visam la fericire si credeam ca ea exista si mai ales ca ea imi este la indemana. Ce mare lucru - imi spuneam - trebuie numai sa respecti cateva reguli simple si gata, esti ca si fericit... Speram ca nevasta mea sa fie o tipa nu foarte slabuta, cu ochii verzi si parul carliontat, un pic copilaroasa si care sa fie neaparat indragostita lulea de mine. Cred ca atunci cand eram copil lumea mi se parea infinit mai buna decat este in realitate si speram ca nu voi plange niciodata decat de fericire. Visam la o viata simpla, cu prietenii alaturi si cu o droaie de petreceri in care sa pot pune si "muzica mea" nu numai ce vroia mama sa puna la "magnizon" -- asa cum spunea unui casteofon de la Tehnoton pe care l-a achizitionat vesela imediat dupa Revolutie, cand au inceput cat de cat sa se mai gaseasca tot felul de chestii. Azi nu am nimic. Prima fata pe care am iubit-o mai tare m-a parasit cu replica "raman cu celalalt" iar a dou-a mi-a dat impresia ca merita sa o astept... sa o astept. Iar eu plin de idealurile copilariei mele careia ii datorez si azi o buna parte din planurile mele am asteptat-o. Nu imi pare rau. Azi ma gandesc deseori la ea, numai ca ea nu stie. Probabil ca anii de asteptare mi-au creat un soi de obisnuinta ciudata sau poate ca chiar asta inseamna ca o iubesc inca. Cine stie? Cand eram mic nu ma gandeam deloc ca voi experimenta singuratatea si tristetea, nu ma gandeam ca oamenii te pot insela cu zambetul pe buze si se pot supara pe tine pe niste imbecilitati existante numai in mintea lor, nu ma gandeam ca priteniile nu dureaza si ca atunci cand te vede jos un om iti trage un sut in loc de a-ti oferi o mana. Ma gandeam ca pot trai asa, cumva incuiat in lumea mea imaginara si buna, ca pe mine rautatea si vanitatea nu ma pot atinge si ca voi fi pe veci calm si binevoitor. Nu imi imaginam ca exista ceva care sa ma poata enerva si ca ma voi consuma contempland prostia altora. Credeam ca voi lupta cumva penru ca binele si dreptatea sa dainuie si nu ma gandeam ca aveam sa las capul in jos resemnat. Nu l-am lasat inca desi este foarte greu sa iti pastrezi spatele drept intr-o lume in care asta este considerat un semn de slabiciune... Cand eram mic ma gandeam ca Il voi iubi pe veci pe Dumnezeu si ca nu ii voi reprosa niciodata nimic din ceea ce mi se intampla, ca voi invata din povetele pe care mi le ofera in viata. Cred ca este singura chestie in care nu m-am inselat ca si copil, in rest.... Welcome to the cruel world dears!

duminică, 9 octombrie 2011

Educație

Că tot este la modă discuția cu educația, mi-am amintit câteva aspecte legate de educația pe care am acumulat-o până în zilele noastre. La educația școlară este simplu, am urmat mai toți pașii până la licență, sunt mândru oarecum de mine. Nu eram niciodată pe locul 1 în clasă, dar asta din lene, căci cred că dacă îmi puneam ambiția - ambiția este punctul meu slab în viață - cred că mă băteam minim la șef de grupă - șnur roșu de pionier. Așa, eram doar atent la ore și îmi făceam temele fugar, ceea ce m-a menținut lejer undeva la media 7 în gimnaziu și liceu. Părinții mei sunt oameni de un rar bun simț. În general, majoritatea rudelor mele sunt oameni cu bun simț, cu obraz subțire și respect față de semeni. Logic că educația pe care am primit-o a fost una în care violența, șmecheria, hoția, prostul gust, obrazul gros și alte asemenea „calități” lipseau cu desăvârșire. Uneori cred că sunt prea moale, alteori că sunt prea indulgent, alteori prea tăcut, dar toate astea vin ca urmare a zecilor de lecții de viață oferite direct și indirect de ai mei. Bunicul avea o vorbă pe care abia în anii ăștia o înțeleg în întreaga sa profunzime: „ferește-te taică de prostul cu carte, ăsta este mai prost ca prostul simplu, căci el crede că are dreptate pentru că școala îi ține loc de minte”. Am văzut zeci de oameni „de vază” ai României care se scăldau într-o semiimbecilitate călduță și care îi făcea hâtrii pe ei pe care unii îi văd geniali. Trist. Respectul față de aproapele este cu siguranță principala geamandură în educația mea. Apoi am avut ocazia să întâlnesc niște oameni deosebiți pe care îi iubesc din toți rărunchii mei. Ei mi-au oferit acces într-o lume din care dacă doreai să înveți ceva, o făceai, dacă nu, puteai trece liniștit pe acolo căci nimeni nu s-ar fi supărat. Am învățat cam care este însemnătatea educației superioare, cam ce înseamnă cu adevărat cartea pe care mă punea mama mai cu binișoruil mai cu bătăița să o învăț când eram pici. Ai mei au primit educația specifică timpurilor lor, dar tot timpul au fost de acord că reușita în viață nu ți-o poate oferi decât școala. Au făcut tot ce au putut ei ca să mă țin de școală și pentru asta le mulțumesc.

duminică, 4 septembrie 2011

Prietenii

Prietenii mei au fost destul de puțini cu adevărat și legăturile cu ei au durat mai puțin de cum speram eu. Prietenii din copilărie se numeau Robert, Cristi și Dragoș cu care ne jucam de dimineață până seara tot felul de chestii la modă atunci. Desigur, ăștia erau cei mai buni prieteni, căci în realitate eram mulți care ne stimam și ne prețuiam, dar în cantități mai reduse. Cu cei trei speram la vremea aia să mă prindă 82 de ani și noi tot împreună să ne jucăm... Cristi dorea să se facă avocat motiv pentru care a urmat la un moment dat cursurile facultății de drept. Nu este avocat azi, dar profeseaza dreptul cumva ca și consilier juridic la o firma ceva. Mama sa este o pictoriță taentată care a făcut un tablou alor mei de o frumusețe rară pe care îl mai dețin și azi. Tatăl său fusese primar pe undeva prin Ilfov și când ne mai dădeam mari cu ce face tata sau mama el ne băga asta pe gât, motiv pentru care de fiecare dată noi ne ofticam și chimbam subiectul. Tatăl său avea motor cu ataș pe care-l parca lângă părculeț și unde ne jucam deseori. L-ar fi parcat în fața scării, dar acolo era motorul cu ataș al tatălui lui Cosmin. Părinții săi erau la vremea aceea unii foarte boemi și în mintea mea de pitic îi consideram oameni foarte faini. Chiar sunt. Robert era poreclit și „bețe-n cur” dar nu îmi mai amintesc care a fost contextul în care s-a ales cu porecla. Tatăl său avea un obicei ciudat pentru noi piticii vremurilor acelea, îl chema în casă fluierând pe balcon într-un fel anume. Ăsta auzea și de la 2 kilometri și era clar din momentul acela că orice negociere de tipul „mai lasă-mă 10 minuteeeeeee” era practic imposibilă. Taică-su era un tip foarte îngrijit, cu barbă și care părea că știe cine este Friedrich Nietzsche sau Sigmund Freud. Mama sa, o doamnă blondă foarte elegantă se încadra perfect în imaginea de mai sus, părea că a citit mai mult decat alții. Dragoș era sportivul și cel cu care am mers odată la țară la bunicii săi cu care ai mei erau prieteni buni de familie. Din pocate de el ne-am despărțit primul pentru că la 7 ani a plecat la părinți, el aici stând la bunici. Eu aveam porecla Jebeleanu, după poetul cu același nume. În fine, după Revoluție Robert a plecat cu ai săi în Germania. Nu mai știu nimic de el. Dragoș și-a făcut o formație de hip-hop care a devenit destul de cunoscută. Cristi mai locuiește și azi în cartier și lucrează pe la o firmă ceva.
Apoi am avut un prieten foarte apropiat pe vremea aia. Ne-am cunoscut mai bine prin 1993 pe timpul liceului și am fost prieteni foarte buni până mai acum câteva luni când eu m-am decis că pentru mine a murit un pic. Deși aparent eram firi diferite, în esență ne doream cam aceleași lucruri de la viață: familie, prieten de viață în care să ai încredere să stea cu nevastă-ta când ești la băi la Olănești, copii, fericire, etc. Era un pic cam individualist în viața cotidiană dar avea și principii sănătoase de viață. Dacă erai genul mai conciliant și care să nu te deranjeze gafele aproape săptămânale ale lui cred că puteai bine merci trăi 82 de ani alături de el ca prieten. Unii dintre foștii lui foarte buni prieteni îmi povesteau despre starea la care au ajuns, că s-au săturat să îi înghită individualitățile ce nu au ce căuta într-o prietenie adevărată și cum că au renunțat la amiciția cu el. Parțial nu îi înțelegeam, iată că am ajuns și eu acolo unde sunt ei, adică la răceală totală. Mie oamenii ăia mi s-au părut destul de ok, cred că la Cocoșel era problema. Da, Cocoșel, așa îi spuneam noi căci era mândru nevoie mare precum un cocoș singur printre 200 de găini. Păcat că el nu își dă seama de unele aspecte ale vieții. Recunosc însă deschis că au fost și momente în viață în care m-a ajutat foarte tare și pentru acelea îi mulțumesc acum public. Problema s-a pus că el a tăiat în carne vie atunci CÂND I S-A PĂRUT ceva la mine. Oricum acum nu mai contează, dar cumva speram că vom duce prietenia până la 82 de ani. Iar m-am înșelat.
Am avut odată și o prietenă fată. Prietenă de viață, nu de sex. Foarte fain a fost, am fost prieteni foarte foarte buni  mai bine de 12 ani. Ne cunoșteam din 1990 și până prin 2002 tot am ținut legătura. Ne-am certat de la ceva bani și de la faptul că prietenul de mai sus a încălcat orice înțelegere și s-a cuplat cu ea, moment în care și mie mi-a fost destul de greu să mă mai comport ca un simplu amic. Era tare sexy dar mi s-a părut că uneori a luat decizii proaste în viață. Oricum, mai bine de 12 ani prietenie platonică solidă între un tip și o tipă e mai rar întâlnit.
Acum, cei mai buni prieteni ai mei se numesc Simona și Gabi, soț și soție. Înainte de a-mi fi prieteni de suflet, mi-au fost mentori. Am învățat foarte multe de la ei și le datorez o parte din ceea ce sunt acum. Îi iubesc ca pe frații mei și până acum nimic nu a dus la vre-o vorbă mai apăsată sau orice urmă de conflict între mine și ei. Sper să ajungem împreună până la 82 de ani.

vineri, 29 iulie 2011

Fete

Prima şi prima fată de care îmi amintesc să mă fi îndrăgostit vreodată a fost Angela, o fâşneaţă (pe vremea aia) blondă cu ochii albaştri şi părul creţ, cârlionţat, cu pistrui şi un zâmbet care atunci mă topea tot... Era premianta clasei şi eram de-a dreptul amorezat după ea aşa cum poate fi amorezat un pici la vârsta de 6 ani cât aveam eu când am mers la şcoală. La sport făceam cum făceam şi mă băgam în aceeaşi echipă cu ea şi alte asemenea gesturi care atunci mi se păreau super bărbăteşti. Undeva în sinea mea eram tare mândru de faptul că Angela era foarte deşteaptă şi - senil - mă făleam cu asta. Ea mă simpatiza căci de fel spuneam tare multe glume şi făceam tot felul de goange care aveau darul de a o amuza. Nu mi-a împărtăşit însă convingerile. Apoi m-am mai amorezat şi de alte fete din şcoală, nu îmi mai amintesc exact cum se numesc, ştiu doar că ţineam totul numai pentru mine. Eram bolnav de timid şi roşeam până la aprindere când spunea cineva ceva de iubite, pupici şi mai ştiu eu ce astfel de subiecte ce ţin de sexualitate. Nu eram nici genul de pici care să fie tare sexy şi care să atragă foarte multe fete, aşa că mi-am petrecut tinereţea fragedă plină de suspine şi jinduiri. Ha! MI-am adus aminte de Oana. Oana era o fată care venea în vizită pe la noi pe la bloc şi care era cu câţiva ani mai mare ca mine. Era ceea ce eu consideram la vremea aia tot ce se putea obţine în materie de frumuseţe feminină. I-am spus unui amic de la bloc că mi se pare drăguţă, asta trecând inexplicabil pentru mine peste timiditatea excesivă de care beneficiam. Ăsta i-a zis unui alt băiat; care i-a zis altuia; care i-a zis altuia şi aşa mai departe până când informaţia a devenit oarecum publică şi arhicunoscută, motiv pentru care fata respectivă a devenit ţinta ironiilor geniilor de pe la bloc. Asta s-a supărat şi a devenit violentă - ca să spun aşa - la adresa persoanei mele, în ideea în care alerga cu o nuia în mână să mă înveţe minte să mai spun eu că o iubesc (sau ce naiba oi fi spus eu la vârsta aia cu privire la persoana ei). Vre-o 2 ani îmi era şi frică să mă mai uit la fete şi mi-au trebuit ceva luni să mai pot ridica privirea în ochii unei fete. Credeam că-s un nenorocit care nu aduce decât suferinţă şi tristeţe fetelor. Şi acum îmi mai place numele ăsta deşi nu îmi mai aduc aminte deloc cum arăta acea Oana care mi-a bucurat o scurtă perioadă din viaţă. Apoi îmi amintesc că mă amorezasem de Teodora Mareş, pe care şi astăzi o consider una dintre femeile foarte frumoase pe care Dumnezeu a lăsat-o pe Pământ. Mă uitam la toate filmele ei şi o adoram pur şi simplu. Apoi după asta au început a fi difuzate şi pe la noi filmele americane. Consideram că cea mai faină actriţă la momentul ăla este Elisabeth Shue. Apoi mi-a plăcut Marisa Tomei. Apoi a fost o cavalcadă de nume printre care găsim Salma Hayek, Penelope Cruz, Sandra Bullok. Acum ca şi actriţe îmi plac Zooey Deschanel, Anne Hatthaway, Rachel Mc Adams, Amy Adams, Scarlet Johanson şi alte asemenea superbităţi. Cât despre relaţiile mele mai mult sau mai puţin serioase, ce să zic, îmi este greu să vorbesc căci risc să rănesc. Tot ceea ce pot să spun este că am avut de regulă relaţii de lungă durată şi mi-a plăcut stabilitatea. De, sunt Rac... Din păcate nu am reuşit să găsesc încă acea persoană care să mă facă fericit şi cred că întreaga mea viaţă va fi un lung şir de căutări. Am întâlnit şi câteva fete care păreau a îmbina perfect superbitatea zâmbetului şi corpul de zâne cu gingăşia şi candoarea gesturilor, cu bunul simţ şi arta de a face o ciorbiţă bună, păreau a îmbina cu măiestrie arta de a face din casă un cămin călduros în care să vrei să te întorci după-amiaza cât mai repede cu picul de nebunie senzuală care ar face ca familia să devină un lanţ indestructibil în faţa a orice.

marți, 31 mai 2011

Oracol

Draoste, înşelări, intrigi, simpatii şi antipatii. Actori, filme, muzici, flori şi mai ştiueu ce, toate acestea se treceau frumos într-un caiet frumos colorat cu steluţe şi decupaje din revistele Cutezătorii, Almanahul Copiilor şi mai ştiu eu ce printuri care la vremea aia erau "the ultimate" în domeniul presei scrise. Aceste caiete purtau numele de Oracole şi le deţineau fetele, dar nu era o regulă strâmtă, puteau avea şi băieţii. De regulă în susul paginii se punea câte o întrebare care mai de fiecare dată avea ceva ascuns în spatele său, care extrăgea o informaţie preţioasă la vremea aia pe care posesorul dorea să o afle. Întrebări de genul "cu cine vă doriţi să fiţi prieten" sau simplu, "pe cine iubiţi" erau desigur întrebările cele mai savuroase, la care fiecare încercam să vedem ce s-a răspuns. Pe prima pagină se răspundea la întrebarea din care se afla numele celor care scriau, astfel că primeau un număr de ordine în dreptul căruia scria pe tot parcursul oracolului. După faza cu întrebările, erau pagini în care se făceau tot felul de urări. Pe la clasa a 8-a urările erau tare lacrimogene căci urma să dăm piept cu primul examen mai dificil din existenţele noastre, adică prima despărţire de nişte oameni cu care ai împărţit 5 - 6 ore în medie pe zi timp de mai bine de 8 ani. Speranţele că vom ţine legătura toată viaţa şi că vom rămâne prieteni şi că vom face tot felul de chestii în viaţă au fost năruite de crunta viaţă care ne-a cam împrăştiat prin mai toate colţurile şi deşi stăm şi în acelaşi bloc nu ne vedem cu anii. În oracole fiecare încerca să îşi exprime talentele poetice, poezii scrise în numai 2 registre: fie melancolice, în care ne strigam afinităţile, dragostile noastre fragile de pitici, fie amuzante, în care făceam tot felul de versuri care stârneau amuzamentul cititorului cu umor sau lăsau rece pe cititorul mai serios. Desigur, lipiturile din ziare şi reviste pe care le puneam şi noi aduceau şi ele un plus de culoare oracolului. Pixurile erau consumate pe sigle pe care le desenam fiecare după talentul său, AC/DC, Mettalica, Mercedes, Slayer şi alte asemenea erau omniprezente, atât în oracole cât mai ales pe blugii noştrii (care avea...). Imediat după Revoluţie, când blugi prespălaţi erau mai pe toate drumurile, mai toţi aveam chiar şi la ore asemenea obiecte de îmbrăcat. Altfel, ne expuneam blugii numai la întâlnirile extraşcolare unde ne bucuram extraordinar că nu mai suntem nevoiţi să purtăm uniformele pe care nu le iubeam în mod deosebit. Îţi dădeai seama de simpatiile şi antipatiile momentului în funcţie de cum ţi se dădea să scri în oracol: dacă erai primul/prima, era clar, ai un loc deosebit în inima fetei/băiatului respectiv. Cu cât aveai un număr mai mare cu atât erai mai puţin stimat - ca să zic aşa. Nu am avut niciodată numărul 1 în niciun oracol dar nici numere formate din 2 cifre nu aveam. Ce fain, deşi erau interpreţi precum Romica Puceanu, Gabi Luncă şi mai ştiueu ce astfel de lăutari, nimeni nu trecea în oracol la preferinţe "muzica lăutărească" sau "manelele" sau mai ştiu eu ce astfel de variaţiuni de denumire ale acestui soi de muzică. Era retrograd, nimeni nu se putea lăuda cu aşa ceva, spre deosebire de ceea ce vedem azi. Mai toţi preferam rock-ul şi interpreţi precum Mihaela Runceanu, Eva Kiss, Loredana Grozea, Trio Express şi mai ştiu eu ce alte asemenea lor.

joi, 26 mai 2011

Întâmplare reală

Ha ha ha, mi-am adus aminte aseară, povestind-ui vărului meu de o întâmplare cât se poate de reală pe care am trăit-o la un moment dat când eram în Costinești într-o vizită la plajă. Dacă stău în fiecare an măcar 10 zile la mare, uneori ne mai plesnește plictiseala astfel că mergem să facem plajă și în alte stațiuni. Așa am făcut și acum vre-o 4 ani, când în 2 Mai fiind am decis să dăm o fugă pentru plaja de dimineață până la Costinești. Zis și făcut. Apoi, pe la ceasurile la care oamenii care fac plajă profesionist (asta mi-a venit acum) se retrag, am pus fundurile noastre arse de soare în Matizel și am decis să ne cărăm înapoi la 2 Mai. Numai că din vorbă-n vorbă am decis să facem un popas și să rămânem să mâncăm în Costinești. Nu mai știu care e numele restaurantului, dar știu cu siguranță că era cu profil rustic, foarte cochet, cu ospătari îmbrăcați frumos în costume populare și tot tacâmul. Ne-am zis că ăsta este locul în care aveam să ne stingem setea pentru început și mai apoi foamea, căci înnotul pare-se că adusese ceva mațe chiorăind. Ne-am așezat cuminți la o masă și am așteptat logic după un ospătar. Încercam să facem conversație, normal, să mai treacă timpul până apare insul. Văd pe unul care ar putea fi persoana mult așteptată și îi fac un semn discret cu mâna. Dă din cap aprobator cum că a înțeles și după 3 minute apare cu nota. Fac ochii mari și îl întreb oarecum contrariat „ce e asta”. „Păi, nota” - spune aparent lucid. „Păi ce notă, că abia m-am așezat la masă”. Se uită inițial șăgalnic la mine, apoi neâncrezător, după care îmi dă replica: „păi și mie cine îmi plătește ce a fost mai înainte”... Am încercat să îl lămuresc oarecum iritat că nu pot plăti eu ceva ce au consumat alții și inițial părea că a priceput principul de funcționare. Îmi aduce în cele din urmă 2 meniuri, mă uit cu iubita peste ele și ne comandăm un pepsi pentru nenea șoferul și o bere pentru tanti frumușica. Mai trec 25 de minute și individul apare după ce i-am dat de înțeles de câteva ori că vreau să comand, că m-am decis. Gura îmi era deja un cuptor bine încins că pare-se că exagerasem cu doar un pic timpul petrecut la soare și pielea mea dogorea un pic de căldurică. Iubita la fel. Îi cerem băutura și îi menționez express că nu mai sunt dispus să aștept foarte mult măcar pentru astea pe care le prefer reci ca soacrămea (aș vrea eu). Aduce băutura care era rece. Mi-am spus că toate belelele mele sunt pe cale să se termine și urma să am o dupăamiază plăcută. Când i-am comandat băutura i-am spus fiecare dintre noi și ce dorim de la bucătărie, ca să nu mai piardă omul timp după. A părut că a notat ceva în carnețelul său, ceea ce pe mine m-a mirat căci nu părea genul care știe să scrie... Mai trec câteva minute și la un moment dat gagiul apare la masă la noi și începe să ne așeze pe masă 3 (trei) castroane cu ciorbă. Noi eram 2 la masă. Încerc să comunic cu el și îi spun că noi nu am comandat ciorbă, numai ceva degetele, rechin și nu mai știu ce. În plus, noi suntem 2, cum am putea comanda 3 ciorbe. Știu că pare incredibil, dar omul nostru părea că începe să își dea și el seama de acest paradox, 2 oameni nu prea au cum să comande 3 ciorbe decât dacă sunt fomiști. Iar noi chiar nu păream... În fața noastră la un alt separeu erau 3 oameni, 2 tipe și un domn care auzind parlamentările mele s-au întors la masa noastră și au întrebat despre felurile ciorbelor. Erau ciorbele lor. Își cere stângaci scuze și mută castroanele cu degetul mare în castron la masa alăturată. Zâmbim, râdem cu cei 3 mușchetari de la masa alăturată și așteptăm liniștiți să vină și mâncarea. Consumasem deja pepsi și bere, eram cam la fundul sticlei, mâncarea ioc. Îl chem pe individul care părea destul de transpirat, obosit și mai știu eu ce stări din astea și îl întreb de haleala noastră. Trecuseră deja mai mult de o oră și un sfert de când ne așezasem la masă și eram curios dacă mai durează prepararea. Recunosc că restaurantul era destul de plin și că eram dispus să înțeleg că bucătăria la ora aia era foarte ocupată. De regulă nu sunt genul care să se certe cu ospătarii, să le facă diferite observații și mai știu eu ce gesturi pe care unii le fac din dorința de a arăta audienței că ei stăpânesc situația la acea masă și că totul se va derula conform dorinței lui exprese. Nu. Chiar sunt un tip docil și dacă nu mă consider respectat într-un local nu mai calc neam pe acolo. Așadar, după mai mult de o oră și ceva de când mă așezasem la masă, îl întreb pe gagiul nostru dacă se mai aude ceva cu comanda mea. „Păi ce, ați comandat???” mă întreabă destul de mirat de cum vin eu și îi stric sinergia, homeostazia, echilibrul în care părea că ședea până la acea oră. Nu am mai rezistat. Am început să urlu (a fost singura ocazie din viața mea când am purtat o discuție pe un așa ton într-un spațiu public, nu îmi amintesc să mai fi tremurat de nervi vreodată ca atunci) și l-am întrbat ce a notat atunci când i-am cerut sucul și berea. Se uită retard pe carnețelul lui și exclamă: „aaaaa, da da da, stați că mă duc acum să dau comanda”. Evident am cerut să vorbesc cu șeful de sală care mi-a explicat că „a adus diplomă de ospătar și de aia l-am angajat”. Apoi mi-a cerut să stau că îmi promite că în 20 de minute e gata totul. Evident că am plecat și am cerut nota, moment în care - deși nu sunt un pomanagiu - mă așteptam ca șeful de sală să îmi lase berea și pepsi-ul din partea casei, în fond erau cam 10 lei amândouă. Nu nu, mi-a luat banii și i-am cerut în acest caz restul (era 9,5 sau ceva, oricum nu era 10 fix). În viața mea nu voi mai merge la acea terasă, restaurant, cârciumă sau ce o fi. De atunci merg, mă așez și dacă după 5 minute nu mă bagă nimeni în seamă mă ridic liniștit și plec. Nu am mai întlnit niciodată un astfel de retard angajat pe post de ospătar și nici nu cred că am șanse, deși o verișoară de-a mea care a lucrat pe un vas de croazieră povestea odată că nici nu îmi dau seama cât de imbecili sunt unii. Crede-mă, îmi dau.

sâmbătă, 21 mai 2011

Acum sunt mare

Atunci când suntem pici, cei mai mulți oameni au față de noi comportamente standard: ne mângâie patern/matern pe cap, ne vorbesc pițigăiat, ne zâmbesc mai des ca la maturitate și mai ales ne întreabă tot felul de chestii, printre acestea și celebra „ce vrei să te faci când te faci mare”. Din ceea ce îmi amintesc, eu am dat mai multe răspunsuri la această întrebare, răspunsuri ce le scriu aici.
1. Când eram tare pitic visam să mă fac inginer. Ca atare stăteam culcat pe sub scaunele din sufragerie și le demontam piulițele care le ținea întremate și apoi după ce mimam mai știu eu ce activități care le consideram potrivite meseriei, le montam la loc și îi puneam tatălui cheile fixe și inelare la loc.
2. Șofer. Am mai evocat pasiunea pentru mașini pe care o am. Nu este nimic ieșit din comun, 90% dintre bărbații din lumea asta cred că are această afinitate. Și eu mă înscriu în acest trend, astfel că pici fiind mă vedeam cutreierând Europa într-un TIR minunat.
3. Regizor. Asta era dorința mea din anii de școală timpurie, clasele primare, când îmi imagnam tot felul de situații provenite din situațiile reale pe care le trăiam în orele de școală, spre deliciul întregului colectiv. Mai venea câte o ștrengăriță de colegă și îmi spunea că așa imaginație nu a văzut niciodată în viața ei (că și multă viață avea ea la clasele primare) și că ea crede că dacă o să mă fac regizor o să fac bani adevărați și că ea nu va rata niciun film de-al meu. Azi nu am nici măcar o cameră de filmat, nu am găsit încă un motiv bun de a o cumpăra...
4. Actor. Era oarecum legat de faza cu regizorul, dar aici ma vedeam un fel de eu centrez eu dau cu capul, ceva de genul Woody Allen. În ideea asta, la un moment dat al tinereții mele am luat ceva lecții de actorie într-un proiect care se pare că a murit înainte de a se naște, ceva ce se numea Unda Art, care nu a performat decât un spectacol la Club A din București pe care nu am mai apucat să îl joc, din motive obiective - zic eu - fiind obligat să mă retrag din trupă. Era ceva de genul trupei Podul, teatru alternativ. Singura piesă jucată a fost una dadaistă care mie mi s-a părut splendidă, pusă în scenă foarte inspirat de Dan Victor, regizorul nostru și de colegii mei pe care apucasem să îi ador la repetiții. Și cam atât cu visul ăsta.
5. Portar de fotbal. Aici lucrurile stau banal de simplu, mi-am spus așa: fie să devin cel mai bun portar din lume fie să nu ajung deloc. Nu am ajuns deloc. :)
Dintre toate, cel mai tare mi-am dorit să devin șofer. Viața însă m-a purtat pe unde a dorit Domnul și nu am devenit nimic din toate acestea. Poate că uneori am renunțat eu la visele mele prea ușor, poate că altele nu sunt potrivite mie, alteori pur și simplu am făcut ceva mai mult de ceea ce visam să fac. Prin anii liceului visam să lucrez în publicitate și credeam că voi fi un bun creativ. Apoi, în facultate mi-am dorit să fac terapie de familie și psihosexologie, numai că nici visul ăsta nu mi l-am urmărit. Am fost oarecum descurajat de o doamnă care practica printre altele și psihologia și care astăzi nu se mai află printre noi, și care la replica mea „vreau sa fac psihosexologie și terapie de familie” m-a întrebat contrariată: „numai asta????”. Apoi mi-a explicat cum ea nu știe ce să zică clienților, că e policalificată, multispecializată și așa mai departe și tot moare de foame, iar eu vreau numai asta... Cum viitorul în care sărăcia era prezentă la mine ca la ea acasă nu mi se părea la vremea aia prea bun, am renunțat la așa ceva. Mi-a mai trecut prin cap să mă apuc de psihanaliză, dar cred că nu sunt talentat pentru așa ceva. Schimbând un pic registrul, cred că au fost momente în care mi-am propus să îmi valorific cumva aptitudinile de a face curățenie lună și să merg să fac menaj nud. Mi-am dat seama că fizicul nu mă ajută pentru această activitate așa că aici am renunțat din motive foarte obiective... În fine. Ceea ce fac acum îmi place foarte mult și merg la serviciu cu drag. Și locurile prin care m-am mai perindat ca și angajat pot spune că m-au îmbogățit cumva și cred că dacă mâine aș găsi un post de îndrumător într-o școală sau liceu aș ști ce să le recomand tinerilor să facă (la noi nu știu să existe un astfel de post; îndrumătorul este cel care îi ajută pe elevi să își descopere aptitudinile și să meargă mai departe pe licee/facultăți care să le pună cel mai bine în valoare talentele).

duminică, 1 mai 2011

Magazine

Magazinele copilăriei mele se reduc la 6 mari ținte, 2 de cartier (Favorit și Materna) și 4 mai mari, din centru (Unirii, Cocor, București și Victoria). Voi vorbi de magazinele unde făceam cumpărături mai importante, nu la cele mici de cartier de unde ne luam salam, pâine sau mai știu eu ce, la magazinele din care ne îmbrăcam, cum ar fi astăzi mall-urile. Inevitabil când vorbim de magazine vorbim de magazinul Favorit, acum transformat într-o clinică privată sau mai știu eu ce, după ce a fost magazin de scule, ceva Ovi sau cam așa ceva. De aici ne cumpăram tot felul de acareturi utile vieții noastre de zi cu zi, începând de la elctrocasnice, haine, jucarii și multe altele. Era prima țintă și cel mai des vizitată fiind magazinul cel mai la îndemână și cel mai ușor de vizitat. Uneori mergeam la magazin și numai din curiozitate, „să văd ce au mai băgat ăstia”... Era foarte fain la vremea aia și totul avea un parfum (de care am mai povestit) care în ziua de astăzi nu mai există. Totul acum e consumerist, cu politici evidente și uneori neinspirate de marketing, e la fel peste tot pe unde ai umbla, în orice locație aceeași stil. La parter Favoritul avea imediat cum intrai în stânga un raion de stofe, ceva ce astăzi este dispărut aproape cu desăvârșire din peisajul comercial. Apoi urma raionul cu jucării care era în fața raionului cu ațe, ace, nasturi și alte asemenea artefacte ale cusutului. Pe cealaltă parte erau electrocasnicele, unde băgau uneori motoare Mobra și Hoinar și desigur... biciclete. Aia cu șa lungă era 1.600 iar aia cu șa scurtă 2.100 lei... Hoinarul era cam 4.000 parcă. Aici găseai televizoare alb-negru, radiouri, letcon, baterii, lanterne și alte asemenea lor. Îmi aminetesc și azi de lanterna nemțească portocalie care era ca un far și pe care mi-am cumpărat-o tare mândru și cu care mă jucam noaptea luminând pe blocul din față. Și letcon mi-am luat de acolo, letcon pe care - vă vine să credeți su nu - îl mai am și azi. Apoi, în cealaltă parte a magazinului găseai chestii de genul farfurii, pahare, vaze, linguri, oale, etc. Apoi la etaj când ajungeai, imediat în dreapta era raionul de pantofi, prima parte de femei și mai încolo de bărbați. Ăsta era în fața a 2 raioane cu haine de pitici de doamne și domni, dar nu era foarte bine aprovizionat. Toamna raionul de pitici era aproape plin pentru că aici se găseau uniformele pe care le putram toți la școală. Îmi mai aduc aminte teneșii galbeni sau tot felul de încălțări pe care mergem cu mama să mi le cumpăr, și că aproape niciodată nu nimeream o pereche care să se potrivească din prima și de fiecare dată îi ceream doamnei de acolo „să îmi caute un 37 jumate că pare că 37 nu îmi mai sunt buni”. Apoi era raionul de chiloți și batiste, în fața lu raionul de cămăși, flanele de piele și izmene, apoi urma raionul de curele și materiale de piele. Așa îmi aduc aminte eu de Favo - cum îi spuneam noi piticii din zonă. Era fain. La Favorit era un soi de centru al cartierului, aici era și cinematograful, și frizeria, florăria, restaurantul cel mai fain din cartier, croitoria, studioul foto și mai multe mici magazine cu pâine, dulciuri, sifoane și alte asemenea. Dacă era ceva ce nu găseam la noi la alimentara, mergeam până la Favorit care era la 5 minute de mers pe jos și sigur ne descurcam cumva. Apoi era magazinul Materna, de pe buclă. Acolo găseai mai multe haine și deseori când aveam nevoie de ceva de îmbrăcat și nu aveam chef să mergem până în oraș, ne opream la Favorit și cum de regulă nu găseam chestii faine (pentru vremea aia) luam troleibuzul 90 sau 93 și ne opream la Materna. Și pe aici erau mai multe magazine la parterul unui lanț de vre-o 5 blocuri, dar avantajul era că găseai haine mai drăguțe. Tot în zonă, nu departe de acesastă zonă se afla și un IDMS (Intreprinderea Distribuție Materiale Sportive) unde mă hlizeam câte 5 minute în vitrina unde se găsea câte o mașină Dacia. De aceea știu bine cât costa o Dacie la vremea aia, începea de pe la 58.000 lei și ajungea și la 69.000 sau ceva de genul. Aia de 58 era varianta cea mai cheală - dacă se pooate folosi acest ternem la mașinile vremurilor. În afară de Materna și Favorit, mai mergeam când aveam chef prin magazinul Unirii sau prin Cocor. Deși la vremea aia era deschis și magazinul București, el nu a rămas foarte înfipt în memoria mea căci de regulă stăteam mai mult în Unirii și Cocor. La București intram rar cu ai mei (cu mama) și de regulă nu părea la fel de bine aprovizionat ca astea 2. Mai era și magazinul Victoria, dar pentru ăsta trebuia să mergem mai mult pe jos, ceea ce era uneori mai complicat căci dacă ne umpleam sacosile de fâș pe care le luam peste tot era mai greu de transportat totul până la troleibuz. Dar și aici era fain, raioane pe mai multe etaje. Aici găseam o ceasornicărie unde ne mai duceam din când în când la reparat sau curățat ceasurile rusești, care aveau o rachetă roșie cu care le opreai când sunau și care în spate avea xerografiat globul pâmântesc dar care nu îmi anitesc acum cum se numeau. Astfel îmi dau seama că și pe vremea aia existau manageri mai buni sau mai puțin buni, unii aduceau marfă de mai bună calitate, alții mai deloc. De regulă, când mergeam în oraș la cumpărături, ținta era clar magazinul Unirii, magazin pe care îl luam la picior pe fiecare etaj vizitând fiecare raion. Uneori, dacă plecai să iei pantofi dar găseai și pantaloni buni, nu stăteai pe gânduri, luai, era poate o ocazie unică. Deseori plecam cu mama și cu fratimiu să ne luăm uniforme de școală sau pantofi și veneam acasă și cu cratițe, perdele, tirbușoane, 4 metri de damasc, o cămșe pentru tata și ciorapi „din ăia bunii” pentru mama. La Cocor urmam același ritual, dar uneori obosiți nu mai zăboveam atât de mult la raioane. Sau, rar, megeam direct la Cocor, dar asta numai dacă auzeam că „s-a băgat ceva fain”, regulă aplicabilă și în cazul când mergeam direct la Victoria sau București. După Revoluție Cocorul, Victoria și Unirii au fost singurele care au păstrat cât de cât atmosfera aia de cumpărături, care nu era murdărită (pot folosi termenul ăsta aici, toate mall-urile arată la fel) și nu era schimbată până mulți ani încoace. Acum Cocorul a devenit un magazin cu chestii de lux și de când s-a redeschis nu am fost înauntru. Din afară pare schimbat radical de ceea ce știam eu. Unirii rămâne și acum cu raioanele celebre, dar încet - încet se pierde și aici din ceea ce era odată. La fel și Victoria. Magazinul București este o ruină, o paragină, și nimic din ceea ce este acum nu aminteste de strălucirea (până la urmă) anilor trecuți. Favoritul este clinică Medlife sau așa ceva. De Materna nu mai știu nimic, nu am mai trecut cu atenție prin zonă. Cumpărăturile din vremea aia aveau ceva ce azi nu mai regăsesc, vânzătoarele aveau un anumit mod de a prezenta marfa, un ceva, nu știu ce, aveau un anumit soi de a vinde. Magazinele aveau și ele farmecul lor chiar dacă abundența de astăzi nu era deloc prezentă în anii ăia. Existau deseori și rafturi mai goale dar atmosfera din acei ani mi se părea mai calmă, oamenii mai așezați, totul era altfel, nu neapărat mai urât. Azi i-am înțeles pe bunicii mei care povesteau și ei la rândul lor atmosfera pierdută a precupeților vremurilor lor, a afacerilor de familie care au dispărut odată cu sosirea comuniștilor, a modului elegant și cointeresat de a vinde pe care îl aveau comercianții interbelici și postbelici.

sâmbătă, 16 aprilie 2011

Flash back

Casetofonul cu leduri care atunci când cânta se aprindeau într-o orgă de lumini. Gabi Luncă. Romica Puceanu. Vafe. Meciurile Steaua - Dinamo. Dacia. Prima conectare la cablu - Astral. Leapșa. Fotbal. Mingea de fotbal de 35 lei. Hagi. Bunicii. TVR. Electrecord. Prima casetă. Primul cd. Radioul Ric II. Renault 14. Cozonacul mamei. Paștele și Crăciunul. Școala. Mulțimea de pici din fața blocului și „ găștile” de bloc. Prima angajare. Prima discotecă. Mama. Tata. Fratele. Radio Delta. Afișele lipite pe ușă și toți pereții camerei. Reclamele la țigări, Camel, Marlboro și HB. Telefonul verde ou de rață din sufragerie. Rock. Camioane. ...și așa aș putea continua până în anul 2028...

luni, 11 aprilie 2011

În armată - ultima parte

Viața mea în Bacău a avut și bune și rele. Le rețin mai mult pe cele bune, cele rele par că nu s-au lipt memoriei mele. Din când în când mai ieșeam în oraș în permisie. Foarte frumos orașul și mai ales - ceea ce era important pentru mine atunci - foarte bine populat cu fete superbe. Și azi cred că cele mai frumoase femei din Europa sunt moldovencele, fie că vorbim de ale noastre fie că vorbim de cele din republică. După ce ne-am acomodat cu unitatea, după ce am învățat ceea ce aveau să fie comandanții noștri pe timp de 7 luni, am trecut printr-un triaj, căci nu toți 30 (sau câți eram) aveam să ne instruim la fel. Unii urmau să facă morse (ramura cea mai de sus) alții CLC (ramura de mai jos). Astfel, am fost supuși unui test de aptitudini și de acolo triajul. Recunosc că până la un anumit moment mi-ar fi plăcut CLC-ul sau centrala, dar odată cu trecerea timpului am constatat frumusețea radio-transmisionismului pe semnale morse. Mi-a plăcut, dar astăzi nu mai știu dacă pot recepționa măcar de clasa a III-a (cea mai de jos)... Vara a trecut repede, toamna la fel. Iarna însă a fost cumplită din punct de vedere al confortului. Grădina din față transformată în mini WC nu mi putea fi folosita, WC-urile erau unoeri de nefolosit, în dormitor era frig. Îmi amintesc că dormeam cu pantalonii de terning pe mine, ciorapi în picioare, tricou, plover, căciulă, 3 pături între care uneori mai băgam și șuba matlasată. De regulă iarna acasă dorm în șort și tricou... Nu sunt friguros de fel, dar acolo am tras ceva geruri. Cel mai mult mi-au plăcut tragerile și chiar și azi dacă aș avea ocazia aș merge la o tragere cu mare plăcere. Am tras cu 5,45-ul din dotare dar și cu pistolul. Cel mai frică (recunosc onest) mi-a fost la aruncarea grenadei, eu nefiind chiar un atlet și de regulă nu ieșeam chiar primul la antrenamentele pe care le făceam la rece în unitate. O senzație ciudată am avut în momentul în care eram în tranșeu și am tras inelul grenadei așa cum ne arătaseră șefii noștrii de circa 300 de ori. Am repetat asta până când și cel mai slab dintre noi (slavă Domnului nueram eu ăla) a învățat despre ce este vorba. Apoi am aruncat grenada și m-am lăsat pe vine. Am strâns tare din ochi și preț de câteva secunde am crezut că am greșit ceva, căci nebunatica nu exploda. De fapt, secundele mie mi se păreau minute, iar zburdalnica a poncit în cele din urmă. Cred că aveam 180 puls în timpul aruncărilor. La a 2-a grenadă eram mai calm - dacă se poate vorbi de așa ceva în secundele alea, iar la a 3-a deja începuse să îmi placă. La aruncarea grenadei am fost asistați de însuși comandantul unității, deci era ceva responsabilitate în toată manevra asta... Apoi tragerile de noapte care erau superbe, trăgeam cu trasoare și pentru câteva secunde te simțeai ca în filmele de război ale lui Nicolaescu. Toate tragerile aveau ceva special, eram parcă mai uniți, ieșeam din unitate organizați și dacă ne vedea cineva încercam să dăm impresia de unitate de elită ce eram. La Bacău mi-am dat seama de cum stau (...) căci la dușul la care intram 50 de inși odată, aveam ocazia să fac comparații... :) În fine, după mai multe zvonuri, am ajuns în sfârșit înapoi la București. Când ne-au văzut ăia care erau acolo cam câte dădeam jos de pe noi, s-au crucit. Aici puteam dormi în tricou și șort, era cald și bine. Încet - încet am intrat în serviciile pentru care ne pregătisem și ultmele câtva luni au fost tare lungi. Mâncarea se îmbunătățise oarecum, confortul la fel, viață bună. În Bacău vre-o 4 luni am mâncat așa de bine de era mai ok ca acasă pentru mulți dintre noi, dar apoi reversul a intrat în acțiune. S-a intrat într-un soi de blocaj, nu știu cum, iar oamenii abia făceau față cu haleala. Intraseră - se zice - în rezervele de război ca să ne poată ține, iar de urgență s-au programat obligatoriu concediile la care aveam dreptul (2 săptămâni). Și acum Emil Constantinescu vine și ne spune că pe vremea lui era bine. Marș mă! La București am încercat să îmi fac treaba cât se poate de bine, ceea ce pare că i-a încântat pe unii dintre cei care dețineau decizia. Cu totală lipsă de modestie spun că îmi făceam treaba la fel de bine ca oricare subofițer angajat, deși eu eram doar caporal și militar în termen. Îmi plăcea ce făceam acolo, chiar îmi plăcea. Unii subofițeri uneori nu mai mergeau ei la vre-o defecțiune, mă trimeteau pe mine și eram tare fericit când rezolvam probleme care atunci mi se păreau complicate pentru alții. Nu toți reușeau să facă față tuturor cerințelor. Gata cu autolauda. Pe la terminarea armatei, cu o lună și ceva înainte de terminarea stagiului militar, comandantul m-a chemat la el și mi-a propus ceva ce avea să îmi schimbe oarecum viața: să rămân în continuare ca angajat al unității pe post de MAC. La început nu m-a încântat ideea înregimentării într-un astfel de sistem, mai ales că eu sunt antiviolență, dar consutându-mă cu mai mulți oameni am luat în cele din urmă decizia de a accepta propunerea șefului. Azi spun că a fost una dintre deciziile mele foarte bune din viață și sunt mândru că după armată mi-am servit patria încă 3 ani, când în mod spectaculos am rămas pe dinafară, unitatea urmând a se desființa. Au fost niște ani de care îmi voi aminti veșnic cu plăcere și în care am simțit că am adăugat multe în dezvoltarea mea ca om matur, am pus bazele maturizării pe care am încercat să construiesc un Eugen de care să nu îmi fie rușine la bătrânețe (dacă o voi apuca).

luni, 28 martie 2011

În armată 2

Bun, deci cam așa cu primele impresii ale primelor zile de armată. Nu intenționez să descriu fiecare zi, din singurul motiv că nu îmi amintesc chiar fiecare zi, deși recunosc că o astfel de idee m-a încercat. Glumesc. Să trecem mai departe cu armata mea. La un moment dat aveam să fim înștiințați oficial de către comandantul nostru că urmează a merge detașați - pentru 3 luni spunea domnia sa - la instrucție la Bacău. Se decisese deja destinația și fusese după inima lui Eugen care recomanda „cea mai faină unitate de parașutiști din România”. Trebuia să ne anunțăm familiile că urmează să plecăm din București, să nu își facă griji și alte asemenea. Am dat un telefon acasă și am anunțat că totul se petrece după inima mea, adică voi face armata - sau măcar o perioadă - în afară de oraș. Țineam tare mult să merg să văd și alte orașe, să fiu măcar temporar concitadin cu alți români. Nu pot explica de ce sau ce anume mă îndemna să gândesc astfel la acel moment, dar știu clar că asta îmi doream. Sau, ca să fiu mai corect, îmi doresc. Nu m-aș supăra tare mult sa am bani să îmi iau o casă undeva în afara orașului... Să nu deviez. Bun, la un moment dat am primit și armele, niște superbități de kalașnicoave de 5,45 cu pat rabatabil, ceea ce aveam să învăț că sunt cele mai ușoare arme din Armata României. Nu erau chiar foarte precise, dar senzația pe care o aveam când trăgeam îmi este și astăzi proaspătă în memorie. Îmi pare tare rău că nu mai am șansa unei trageri ca în armată. Armele le-am primit cu o zi înainte de a pleca la Bacău și am primit câteva sfaturi de începători cu privire la utilizarea lor la rece, iar cel mai important aspect consta în memorarea seriei ștanțată pe ea. În fine, vine ziua plecării și contrar așteptărilor mele ne-am îmbarcat toți marafleții într-un camion din acela cu prelată, tip militar, imposibil să nu îl știți. Credeam că mergem cu autobuzul, eventual și la clasa I. Ne-am luat cam tot ce primisem în 3 zile de stat la București, uniformă, armă, tot tot, inclusiv celebrele valize de lemn pe care desigur că fiecare le aveam. Urcați pe 4 rânduri în camion, am plecat la Bacău cu speranțele și optimismul util în astfel de momente. Speram că vom găsi traiul pe vătrai, din moment ce în 3 zile de armată nu avusesem parte de nimic din ceea ce se povestea în civilie. După un drum în care curentul a fost principala noastră cunoștință, după ce făcusem destule glume cu cei care stăteau cu mașina în spatele camionului nostru, după tot felul de întâmplări care atunci mi se păreau amuzante dar acum nu mai catadicsesc nici măcar să le pomenesc, am ajuns în sfârșit la Bacău. Unitatea nu mi-a lăsat nicio impresie bună, la prima vedere părea ceva părăsit, neîngrijit, total diferit de ceea ce văzusem la București. Ne-am coborât din camion și am luat primul contact cu ceea ce aveau să fie comandanții noștri dacă pot spune așa, adică cei care aveau să ne instruiască pe parcursul a 7 (nu 3) luni. Ne-au luat tare, cu voci ridicate și autoritarism excesiv după opinia mea și după cum sunt eu format ca și om. Mai apoi am înțeles care era ideea, dar la acel moment mi s-a părut că acesta ar cam fi primul „șoc” al armatei, dacă pot folosi acest cuvânt în acest context. Am primit paturile și desigur că mi-am ales patul de jos. Deja aveam experiență. Cu cât am cunoscut acea unitate cu atât mi-am dat seama că prima mea impresie a fost bună. Existau multe lipsuri, multe probleme care nu au fost rezolvate prea bine și care au produs un disconfort real elegantului din mine. Am învățat multe chestii utile pentru întreaga viață în acele momente și nu regret deloc acele perioade mai grele din viața mea. Principala problemă a acelei unități era alimentarea cu apă. Dimineața dacă nu mergeai la spălător (așa se numește baia în armată) până pe la ora 6, 6:15 pierdeai apa cu care îți făceai o oarecare toaletă și erai nevoit să te speli cu apa din butoiul prevăzut cu robinet. Nu era chiar cea mai plăcută senzație să folosești apa aceea. Apoi, poate puțini se gândesc, dar pe timpul cât nu era apă, aveam o certă problemă cu nevoile fiziologice ale unui om normal. Eu vre-o 10 zile nu am fost normal, căci constatasem o oarecare constipare probabil datorată schimbului de confort... Nu insist căci am o vagă bănuială că nu exact asta vă așteptați să vă povestesc. Buuuun. Odată cu trecerea zilelor am constatat că băieții ăia exigenți să le spunem nu erau chiar atât de răi cum au dorit să pozeze. Erau de fapt niște băieți de zahăr, sufletiști, oameni simpli care ne înțelegeau mai bine de cum credeam noi. Disconfortul fizic creat de multele lipsuri ale unui trai minimal le suplineam cu glume militărești de genul „țambal”, „șocul”, „bascula” și altele de genul. De regulă adormeam tare târziu tocmai pentru a nu lua țambal sau basculă sau mai știu eu ce. Unii mai disperați de viață sau de orice în general, săreau gardul și mergeau la distracție în oraș, sau mergeau să își cumpere vodcă sau mai știu eu ce nenorociri din astea. Cunoscând legende, și-au făcut inclusiv alcool din....pastă de dinți, chestie care și azi îmi e imposibil să îmi dau seama cum a putut fi consumată. Nu toți au perceput acest disconfort așa cum l-am perceput eu, iar unii au trăit adevărate drame și nu reușeau să se adapteze prea ușor acestor privațiuni. Viața noastră avea să se schimbe pe perioada anului ce l-am petrecut în unitățile militare, a unora în bine, a altora deloc pozitiv. Ceea ce aveam să trăim ne-a oferit prilejuri de a fi mândri sau de a lansa câte o minciunică, iar astăzi mi se pare că eram tare simpatici la acele vremuri. La Bacău am făcut joncțiunea cu alți băieți care fuseseră și ei repartizați acolo pentru instrucție, astfel că dacă noi plecaserăm cam 30 de oameni (groso modo) acolo eram un colectiv de cam 80 de militari. Voi reveni cu povești, cred că am multe de povestit.

duminică, 20 martie 2011

În armată

La un moment dat a trebuit să merg și în armată. Știți cum era, legende multe, sperieturi, oameni schimbați după ce au stat un an în armată și tot tacâmul. După ce am terminat liceul, am așteptat să îmi vină și mie ordinul de încorporare ca mai tuturor prietenilor de pe la bloc care erau de un leat cu mine. Cum trecuseră deja vre-o doi ani și nu am avut niciun semn de la oamenii ăia, am mers la centru de recrutare care se află undeva pe o străduță pe la Kogălniceanu. Când m-a văzut tipa care era acolo responsabilă cu hârțogăraia, mi-a spus aparent victorioasă că „în iunie te ridicăm”. Logic, de aia mă și prezentasem acolo, chiar vroiam să fac armata, îmi plăcea și și acum cred ca e carieră bună pentru un tânăr (pe vremea aia) ca mine. Bineînțeles că nu îmi trimiteau chemare pentru că la ei figuram pe numele Eugenia... La vre-o 2 luni după ce m-am prezentat la ei tata a suferit un accident vascular major caz în care am început să dau din colț în colț, pentru că eu vroiam să merg în armată unde m-or da, indiferent că era la cucuieții din deal sau lângă casă. Cu ajutorul unui prieten al cărui tată lucra în armată, am reușit ca în cele din urmă să obțin o repartizare la o unitate din București. La data la care trebuia să merg în armată, 21 iunie 1996, m-am prezentat la poarta unității după ce, pentru siguranță, cu câteva zile înainte pierdusem câteva ore bune să găsesc afurisita de unitate, căci mai nimeni nu știa pe unde se află. Unitatea era de parașutiști și, înainte de a merge acolo, făceam tot felul de glume cu tata pe această temă, el părând destul de încântat că fiul său va sări cu parașuta. Am ajuns la unitate condus de mama, fratele și un vecin care ne-a adus cu mașina, eu cărând celebrul valizoi de lemn pe care azi nu îmi mai amintesc de unde l-am procurat. Era vișiniu și nu contrasta deloc cu ceea ce aveam să port pe cap, celebra beretă vișinie de parașutist. Odată ajuns în dormitor, m-a izbit mirosul specific unui dormitor imens, mirosul de motorină, cremă de ghete și naftalină care pentru unuii veniți din civilie era ca un ciocan aruncat în nasurile noastre fine de băieței. Băiatul care m-a condus la dormitor, Eugen îl chema și pe el, mi-s povestit pe drum că nu vom sta la această unitate ci vom merge la instrucție fie la Buzău, fie la Caracal fie la Bacău. Exact pe sufletul meu. El fusese la Bacău și îmi recomanda să am noroc să ajung și eu acolo, că e meserie... În fine, am intrat în dormitor și băieții care erau deja acolo m-au primit tare bine. Aproape că îmi dădeau lacrimile de bucurie că prima zi nu era așa cum o descrisese unii, ba chiar găseam că în armată e chiar fain. Și acum, după satisfacerea stagiului militar și 3 ani de zile lucrați cu mândrie și onoare în armată, cred din tot sufletul meu că în armată este fain. Nu insist. Îmi aduc aminte că un băiat care avea 2 trese galbene pe umăr (aveam pe urmă să descopăr că era un caporal, în 30 minute învățasem și gradele) și al cărui nume l-am uitat cu desăvârșire, mi-a cerut dacă am ceva dulce. Oarecum speriat am scos prăjitura pe care mama mi-o pusese în valiză și i-am întins-o pe toată. A râs cu poftă și m-a invitat să mă relaxez și să nu mai consider că ei sunt mai știu eu ce zei, vroia numai o bucățică. Dintr-o tendință de a-mi face noi camarazi și conștient fiind că aveam să petrec un an cu acești oameni (nu era chiar un an, ei se liberau mai devreme ca mine), am oferit tuturor din plăcinta mea. Am fost oarecum surprins să observ că ceea ce se povestea despre armată, la mine nu se potrivea. La sosirea mea, mai erau doar vre-o 7 - 8 băieți care sosiseră deja, erau cei din Oradea. În fine, zona Oradea. Am stabilit și cu ei naturalele contacte, ne-am prezentat, am uitat toți în 2 minute cum se numește celălalt, am făcut schimburi de nelipsitele prăjituri pe care toate mamele grijulii ni le puseseră în valizele noastre grosolane. Ne-am ales paturile dintre cele libere, care erau mai departe de televizor, căci cele apropiate erau (logic) deja ocupate. Am ales un pat sus, ceea ce pe urmă aveam să regret, căci în cele câteva zile cât am stat la București am dormit deseori cu lumina de la tv în ochi sau cu alte lumini direct pe nasul meu. Paturile erau suprapuse și când am mai fost nevoit să aleg unul am ales pe cel care oferea umbră, cel de jos... Apoi a venit un domn îmbrăcat în uniformă, motiv de reală confuzie pentru noi, căci nu știam niciunul ce trebuie făcut în cazul când apărea „un cadru”. Am luat exemplul celor cu experiență care nu au făcut nimic deosebit și care vorbeau cu un limbaj absolut uman, familiar, natural cu acest om... Așadar, era și el om, și momentan ne comportam ca niște oameni normali care se întâlnesc la piață sau oriunde. El a fost cel care ne-a adresat primele cuvinte mai oficiale, ne-a spus ce avem de făcut în următoarele ore, ne-a dus la el la magazie și ne-a oferit primele semne serioase ale faptului că am început armata: ne-a echipat cu uniforme. Ne-a explicat de ce nu primim uniforme absolut noi (urmează o perioadă de instrucție și nu e ok să tăvălim uniformele noi, pe care aveam să le primim după terminarea instrucției) și ne-a dat să semnăm ceva hârtii cum că am primit uniforma. Bocancii erau noi nouți, la fel și niște budigăii pe care nu i-am purtat decât în ziua aia, ce se numeau în limbajul militar AZP (aparat de zdrobit puțele, căci cam acesta era efectul lor asupra firavelor noastre părți anatomice). Prima masă am reușit cu greu să o mănânc, diferența față de ce gătea mama fiind una sesizabilă pentru mofturosul din mine. Seara s-a încheiat după ce am mai stat de vorbă cu câțiva oameni cu grade importante, unul s-a prezentat ca fiind comandantul acestei unități și ne-a vorbit tare frumos despre viața de militar, despre ce urmează să învățăm și alte asemenea aspecte care priveau efectiv viața noastră pe următorul an. Unii dintre băieți erau mai încântați, alții mai puțin încântați, alții erau indiferenți. Asta a fost starea lor de spirit întregul an și indiferent de ce se întâmpla ei rămâneau stabili pe percepția lor. Apoi am mers și ni s-au prezentat sectoarele pe care urma să întreținem curățenia, apoi iar masă și după 30 de minute de relaș după aceasta, am încercat să schițăm ceea ce în regulamentele vremurilor respective se numea programul de seară. La acesta m-am prezentat în AZP-urile pe care înțelesesem că este obligatoriu să le purtăm (nu era, am aflat a 2-a zi) și... bocanci, căci după ce am lucrat vre-o 3 zile la dotarea valizei cu toate cele, am constatat la fața locului că uitasem să pun papuci. Eram tare hilar, chel, cu AZP-urile alea ridicole bleu și cu bocanci. NU era obligatoriu să mă tund la chelie, dar cum până la vârsta aia nu încercasem așa ceva, mi-am spus că e o ocazie unică să văd cum îmi stă fără să șochez pe nimeni. După program am stat lejer și am interacționat toată lumea cu tată lumea. Eram din 3 zone, Bucureștenii, Orădenii și Brașovenii, fiecare având în medie cam 10 reprezentanți, deci eram înjur de 27 - 30 de oameni, în veci nu îmi amintesc numărul exact.

vineri, 18 martie 2011

Cu mașina

Părinții mei nu au avut mașină. Mare fan al mașinilor - ca orice băiat aș spune - am căutat tot timpul să fiu în preajma mașinilor și să mă plimb cât mă țineau puterile cu acestea. Când eram pici mic, aveam de fiecare dată minim 10 - 12 mașinuțe pe care le desfăceam și le făceam la loc de mai multe ori. Mă jucam până crăpau mâțele - vorba lui Creangă, și de multe ori preferam să stau în casă să îmi fac drumuri și mai știu eu ce prin casă în loc să bat mingea cu copii afară. Pe atunci asta era ceva anormal, căci eram cel puțin 30 - 40 de pici pe afară și găseam deseori mii de modalități de joc în aer liber, noi am fost o generație numeroasă. Atunci când se punea problema să merg undeva cu mașina vre-unui unchi, eram pur și simplu în transă. Îmi aduc aminte de o călătorie până la munte la Sinaia, pe care am făcut-o cu un unchi de-al meu și pe durata căreia am fost pur și simplu extaziat. Nu am spus nimic tot drumul și stăteam la mijloc pe bancheta din spate pentru a putea urmări acul vitezometrului și alte manevre pe care le făcea șoferul. Azi mi se pare hilar, dar cu mintea unui puști de 6 - 7 ani mi se părea că este cel mai frumos lucru care mi se întâmplă. În serile toride de vară, vecinii mei ieșeau cu o găleată cu apă cu spumă și un burete și își spălau mașinile, motiv pentru noi picii de a ne băga în seamă cu tata lui x sau y care avea mașină. De regulă solicitam scaunul șoferului pe care era mare concurență și ne jucam cu volanul trăgând de el stânga - dreapta și mârâind de ca și cum ar fi mers motorul; mimam frâne și alte alea spre realul amuzament al taților vrenici. Uneori mai acționam maneta ștergătorului (eu îi spuneam ”aștergător„) și priveam încântați cum avem controlul asupra a ceva din mașina aia. Cei mai mulți oameni aveau Dacia, dar și Skodele, Lăzile și Oltciturile își făceau numărul cu noi pe post de mari șoferi. Apoi, când s-a construit linia tramvaiului 35 care trece prin spatele blocului nostru, mergeam și îi rugam pe militarii ăia care conduceau utilajele aduse acolo să ne lase să ne suim și noi pe ele. Mamăăăă ce încântare, deși azi îmi dau seama că nu era mare chestie, nu era decât un tractor cu șenile și manete. Avea ștergător de parbriz manual și ne jucam cu ăla când militarii nu erau atenți. Apoi, când m-am făcut mai mare găseam orice prilej de a merge cu amicii mei pe te miri unde, tot pentru a mă plimba cu mașinile lor pe care tații lor li le dădeau acum spre folosință. Porecla mea de pici de la bloc, Jebeleanu (de la scriitorul cu nume omonim, Eugen Jebeleanu) am căpătat-o tot într-o mașină, un TV cu care un nene ne plimba pe noi piticii în jurul blocului. Când jucam fața ascunselea câte 4 - 5 ore, foloseam mașinile parcate în fața blocului pe post de sprijin de pus. Deseori, venind în viteză pentru a scuipa pe ăla de se pusese sau când găseai pe careva (dacă te puneai) săracele Dacii primeau câte o palmă pe capotă de se auzea până la etajul 9, iar dacă gluma se îngroșa ne opream din joc și - pentru echitate - alegeam și altă mașină. Nu știu cum se fac azi mașinile, dar acele Dacia 1300 sau 1310 rezistau cu brio jocurilor noastre repetate și parcă și posesorii erau mai blânzi decât posesorii din ziua de azi, când practic îmi e imposibil să văd cum ar putea piticii de la mine de la bloc să mai joace așa ceva, cred că ar fi altoiți bine de niște băieți din ăștia mai etnobotanici ca să le zic așa. Fiecare vecin avea locul lui de parcare și de cele mai multe ori vara știam exact cine este la mare după cât lipsea mașina din parcare. Aveam un vecin care avea o rulotă pe care o mai vizitam uneori să jucăm o carte sau pur și simplu să stăm de vorbă acolo, ni se părea nouă că e mai fain. Desigur era foarte cald și propietarul pitic ne invita să facem altceva căci ne sufocam efectiv. Atunci când mergeam cu mașinile RATB (transport în comun) preferam să stau la prima ușă și să urmăresc cum șoferul mânuiește levierul imens al schimbătorului de viteze al autobuzului. Cei mai mulți aveau un balet în ei de uitai să cobori dacă nu erai atent. Mișcările lor ample, tremuratul nelipsit al autobuzului și tot ceea ce însemna conducerea unui astfel de mastodont erau pentru mine magie curată. Uneori trăgeam cu ochiul și la manipulanții de tramvaie și chiar și astăzi mi se pare tare fain să pilotezi o ditamai râma întorcând doar de levierul acela în stânga sau în dreapta. Când mai mergeam pe la tata la serviciu, principala mea distracție era să mă cocoț în camioanele alea și să fac tot felul de chestii prin cabină. Tata lucra la un garaj din ăsta de tiruri, la ITBN. Existau pe vremea aia doi sau trei transportatori care făceau export pentru România: ITBN - celmai mare, ITIA și cred că și Transcomul. Erau pe atunci celebrele Roman și - poate că puțini știu că a fabricat și camioane - Skoda. Imediat după Revoluție au apărut primele Volvo, ceea ce a fost minunat pentru șoferi, dar mai puțin minunat pentru multitudinea de mecanici care își cam pierduseră obiectul muncii, căci astea nu se mai stricau așa des. Mamă ce fericire pe mine când mergeam pe la tata pe la serviciu. Odată, mai mare fiind, nu am rezistat unei oferte a unui bun prieten și văr de-al meu de a face o călătorie alături de el și un amic până la Iași, mergând cu TIR-ul. Și acum îmi mai doresc să am destui bani pentru a-mi cumpăra un TIR-rulotă cu care să mă plimb în toată lumea. Am un Matizel pe care îl ador și dacă e de mers undeva cu mașina nu refuz, indiferent cât de departe sau aproape ar fi.

joi, 10 martie 2011

Ciocolata

Sunt un mare admirator şi un mare consumator al dulciurilor. Despre vafele şi gumelele cumpărate din preajma blocului unde mi-a petrecut copilăria am mai discutat, dar despre tonele de prăjituri consumate până azi nu am mai zis nimic. Îmi aduc aminte de vizitele la o mătuşă de-a mea care era fabuloasă în ceea ce priveşte prăjiturile. Deşi încă de pe vremea aceea avea un serviciu care o ţinea deseori la muncă până pe la orele 18, ea găsea timp pentru a ţine casa într-o curăţenie exemplară şi pentru a face tot timpul prăjituri. Mă gândeam serios la momentul în care mi-ar fi scăpat ceva pe jos şi îmi spuneam că nu cred că aş fi avut absolut nicio problemă în a ridica îngheţata sau ce ar fi căzut şi să continui să o mănânc. Aşa cum spuneam, mare amatoare de prăjituri, la mătuşa mea găseai zi de zi cel puţin 2 feluri din aceste elemente ale raiului meu de pici. Nu exista să merg în vizită şi să nu fiu servit cu o ciocolată de casă sau mei ştiu eu ce negresă, şarlotă sau ecler. Nu pot uita niciodată gustul acela minunat al ciocolatei de casă, care, spre deosebire de ce găseai la vremea aia în comerţ, era pur şi simplu un deliciu. Gustul dulce şi conţinutul care practic ţi se topea în gură erau tot ce poate fi mai bun în materie de răsfăţ. Uneori, pentru a mă atrage să vin într-o vizită să mă mai joc cu verişorii mei, îmi spunea la telefon sau transmitea prin mama că tocmai a scos de la cuptor o ciocolată caldă care miroase de îţi plouă în gură. Rareori refuzam să iau maşina 108 şi să număr nerăbdător cele câteva staţii care mă despărţea de apartamentul ei. Mama făcea rar prăjituri, dar atunci când îşi punea ambiţia ieşeau unele tare gustoase. Negresa era cea mai la îndemână, dar şi eclerele, nucile şi încă una, nu ştiu cum se numeşte. Noi îi spuneam prăjitura cu miere, căci la blat se folosea miere. Era un strat maro unul alb, iar crema aceea albă era atât de bună încât mama era nevoită să ascundă din prăjituri pentru a nu fi devorate de mine şi de fratele meu. Nu am reuşit să o conving nici azi pe mama să facă prăjitura asta inversând numărul de blaturi, aşa cum face o vecină de la care a şi luat această reţetă. La noi erau mai multe blaturi şi mai puţină cremă, la vecina era invers. Nu pot uita cozonacii pe care îi făceam mai toţi ai casei în perioada de Crăciun. Necesita o batere specială, care ne sleia de efort, dar rezultatul vă asigur că merita toată strădania. Fericirea mea atingea cote paroxistice atunci când cozonacul se lăsa şi devenea cocos, ceea ce o întrista pe mama, care se plângea 10 zile că i-a dat cozonacul înapoi. Ei îi place atunci când cozonacul creşte în tavă şi iese pufos şi mare. Mie invers. Îmi place atunci când dă înapoi şi coca are o densitate mare, astfel că puteam simţi foarte bine toată savoarea cozonacului, care era demenţial. Nu am mai găsit la nimeni un cozonac care să se apropie de ăsta pe care îl făceam noi, reţeta fiind una de geniu. 5 sau 6 cozonaci nu erau suficienţi pentru setea noastră de dulce. Practic nu mai mâncam mare lucru ci băgam cozonac din ăla de dimineaţă până seara, iar la micul dejun era ştiut: cozonac cu lapte. Toamna mama făcea gem, iarăsi extraordinar de bun. Gemul nostru favorit era de piersici şi de caise. Căram din piaţă câte 2 zile, dar cele 50 - 60 de borcane care ieşeau ne asigurau răsfăţul pe toată durata iernii. Pici fiind, mama şi-a dat seama că eu cu fratele meu devoram câte un borcan întreg dimineaţa, astfel că le mai ascundea. Asta până în momentul în care, din întâmplare, eu cu fratimiu am descoperit ascunzătoarea. Nu am spus nimic, doar ne serveam cu gem la discreţie, iar mama se tot întreba de ce nu mai solicităm aşa insistent să ne fie pusă la dispoziţie minunea. Odată, s-a dus să mai scoată un borcan iar când a văzut că din 10 borcane mai este unul singur, a izbucnit într-un râs sincer şi 3 zile a povestit tuturor cum şterpeleam noi gemul. Fiind undeva sus, puneam scaun peste scaun, unul asigura scaunele ca să nu cadă iar celălalt, în cel mai mare echilibru, se cocoţa pentru a ajunge la ascunzătoare. 2 scaune normale de bucătărie şi unul mic puneam pentru a ne ferici dimineţile. Nu am căzut niciodată, dar dacă era ceva cred ca salvam prima dată borcanul. La cofetărie mergeam rar, căci în afară de 2 - 3 soiuri de prăjituri nu am fost mare fan al acelor produse. Uneori mai găseam Pepsi, dar nu duceam lipsă, căci o mătuşă lucra la Pepsi şi de fiecare dată când mergeam pe la ea primeam să beau pe săturate. Nu mi-au plăcut niciodată prăjiturile astea de cofetărie care au cruste de zahăr, gen amandine sau mai ştiu eu cum se mai numesc. Când mai încercam să mai iau aşa ceva, niciodată nu reuşeam să le mănânc până la capăt. Atunci când mergeam la medic, la policlinica din Dorobanţi, ne opream de fiecare dată după vizită să halim ceva dulce şi un Brifcor. Era acolo, lângă această policlinică, o cofetărie care era destul de bine aprovizionată şi unde deseori auzeai vorbindu-se limbi străine, fiind frecventată de mulţi străini. Acum acolo e o cârciumă din asta de lux unde vine "elita" oraşului să îşi etaleze Ferrari-urile şi mai ştiu eu ce maşină din asta scumpă. Cel mai fericit eram când era ziua vre-unui văr sau verişoare şi ne strângeam toţi piticii sa-i sărbătorim. Exista în acele momente o atmosferă pe care nu am mai reântâlnit-o tare des după 1989, în care ne bucuram sincer că ne vedem şi savuram tort, suc şi mai multe soiuri de prăjituri. Asta se întâmpla pe la ei, căci mie mama nu prea îmi serba ziua de naştere, nici mie nici fratelui, gest pe care îmi e greu să îl înţeleg chiar şi în ziua de astăzi. Nu înţelegeam cum de verii mei care beneficau de părinţi care cel puţin teoretic aveau o situaţie materială mai slabă ca a noastră beneficiau de aniversări iar noi nu prea. În fapt situaţiile erau cam la fel peste tot, nu erau diferenţe sesizabile, iar asta mi-a rămas ca un cui înfipt în memorie... Şi acum mare fiind, sunt (încă) un consumator frecvent de dulciuri. Ciocolata e pe primul loc, dar la sfatul medicului am mai rărit-o. Încerc acum să mă axez pe o cură de fructe şi să încerc pe cât posibil să îmi echilibrez alimentaţia care este total haotică. Rareori mai intru în câte o perioadă în care nu mănânc dulciuri cu săptămânile. Dacă proverbul spune că un vin bun şi o femeie frumoasă nu se refuză indiferent de ce ar fi, eu schimb niţel şi adaptez astfel: o prăjitură bună şi o femeie frumoasă nu se refuză niciodată.

miercuri, 23 februarie 2011

Privire de ansamblu

Coilăria mea a fost una aproape fericită. Fericită, dar cu câteva aspecte care nu mi-au plăcut. Nu pot să spun că părinţii mei nu şi-au dat interesul pentru ca eu, fiul lor, alături de fratele meu, să avem parte de tot ce este mai bun, să ne ofere tot ceea ce puteau ei oferi mai bun. Au fost şi momente mai dificile în comunicarea mea cu ei, unele dintre ele nerezolvate nici astăzi. Cel mai tare m-a copleşit faptul că din orgoliu sau nu ştiu nici astăzi de ce, ai mei nu mi-au cumpărat niciodată o bicicletă. Am încercat să înţeleg pe toate căile, am încercat să le ofer tot felul de scuze, am încercat să mă pun în pielea lor, dar nici până astăzi nu am reuşit să mă dumiresc de ce mi-au nefericit anii de pici astfel. Nu pot să spun despre mine că sunt chiar genul de individ încuiat, nedispus la compromisuri şi care nu este înţelegător, dar pricum aş da-o, asta nu reuşesc să mi-o explic, fie că este vorba de explicaţiile pe care încerc să mi le acord acum, matur find(sau în fine....) , nici atunci când eram pici. Scuze au fost şi s-au inventat de mai multe ori, dar eu nu cred nicicum în ele. Altfel, eram un pici tare timid, retras, cuminte cum se spune. Nu am chinuit niciodată vre-un animal şi nici azi nu suport să văd aşa ceva. Ca şi la problema cu bicicleta, nici azi nu am înţeles de ce s-ar bucura cineva - fie şi copil fiind - la vederea suferinţei unui animal. Nu prea făceam chestiile care sunt interzise şi de regulă ascultam de ai mei. Mă simţeam safe astfel. Nu mi-a plăcut (nici pici şi nici acum) riscul, de nicio culoare. Evitam trilibombele şi orice dădea fiori iar până acum vre-o 2 sau 3 ani nu m-am suit în aşa ceva. M-am dat de 2 ori în mountain rouse (sau cum s-o numi) dar asta pentru că eram mai mulţi pitici prin Herăstrău şi dacă aş fi dat înapoi păream laş. Laş îmi place să cred că nu sunt, dar sunt sigur că nu este unanimitate în această problemă. Aproape că eram pietrificat de frică, dar până la urmă nu era chiar aşa mare lucru cum îmi imaginam eu înainte de a mă da. Totuşi, am evitat pe cât posibil acea stare de risc pe care ţi-o dă aceste trilibombe sau ce or fi ele. Unul din aspectele faine ale copilăriei mele este acela că vizitele la rude aveau un anumit parfum care pare că în anii ăştia ai postdecembrismului nu mai există. Atunci ne sunam pe fix şi - dat fiind că era destul de scump să stai cu orele la telefon - stabileam cum şi mai ales în ce formaţie ne vedem. Vara era nelipsit ştrandul şi deseori duminica mergeam la plajă. Vizitele la bunicii mei erau dintre cele mai faine. Ai mei, fiind din Bucureşti, nu făceam altceva decât să luăm tramvaiul 35 şi apoi 11 sau 12 şi să mergem până în Giuleşti, la bunici. Şi mama şi tata sunt giuleşteni. Din păcate bunicul din partea tatălui a decedat cu mult înainte ca tata să se căsătorească, astfel că el lipseşte cu desăvârşire din peisajul copilăriei mele. Acum, în secunda asta realizez că până la vârsta de 34 de ani cât am acum nu am văzut nici măcar o poză cu el. Hmmm. Bunica din partea tatălui era o femeie de o bunătate desăvârşită. Cam atât îmi amintesc de ea, căci a plecat dintre noi atunci când nu aveam încă 7 ani. Eram internat în spital ca să mă operez de apendicită şi mama mi-a spus că e grav bolnavă, ceea ce m-a întristat tare mult. Bunicii din partea mamei au fost mai prezenţi în viaţa mea. Erau despărţiţi şi ne planificam vizitele astfel încât să îi vizităm pe amândoi în procente cât de cât egale. Pe bunicul meu l-am iubit poate cel mai mult din toţi oamenii pe care i-am întâlnit până la această vârstă. Era un om de o bunătate feerică, nu ar fi contrazis pe nimeni, nu s-ar fi certat cu nimeni şi avea un zâmbet larg, patern, cald, care te făcea să uiţi de orice greutate care ţi se părea atunci ca fiind sfârşitul lumii. Timp de doi sau trei ani a venit în fiecare dimineaţă din Giuleşti Sârbi până în Drumul Taberei ca să aibă grijă de fratele meu mai mic iar pe mine să mă trezească la şcoală. Vară, iarnă, nu conta, el era prezent la ora stabilită şi niciodată nu a întârziat. Fuma Carpaţi şi citea Gazeta Sporturilor şi Informaţia. Probabil că la un moment dat voi scrie un topic numai pentru el, căci aşa e corect. Am fost foarte trist când a plecat dintre noi şi nu am înţeles cum de un om atât de bun trebuie să moară vreodată. Bunica în schimb era mai repezită - ca să zic aşa. Nu prea îi convenea mai nimica, dar după ce te lua de la intrarea pe poartă şi te beştelea că ai uitat mai ştiu eu ce, îi trecea "supărarea" şi scotea de la "naftalină" cel mai bun vin sau făcea cea mai bună prăjitură numai să ne bucure. Suferea de artrită şi se deplasa greu, astfel încât vizitele noastre erau momente bun ede a se aproviziona cu cele necesare existenţei. Deseori mai ruga câte un pici de pe uliţă să îi cumpere de la băcănie câte ceva, pâine, lapte şi toate cele. Vara mai mergeam şi mai stăteam pe la ea în vizită câte o săptămână sau două; nu ştiu cum făcea dar niciodată nu ne plictiseam. Nu voi uita nicodată telefonul la care mergeam zilnic să sunăm acasă, mirosul acela de făină, pâine caldă şi bomboane cu cafea ale băcăniei din capul străzii de vis-a-vis. Bunica din partea tatălui ne-a dus pentru prima oară la biserică să ne spovedim. Bunica din partea mamei ne punea să învăţăm rugăciuni şi seara ne impunea o regulă, aceea de a nu ne culca înainte de a spune o rugăciune. Acest obicei l-am păstrat mulţi ani şi tare rău îmi pare că nu mai deţin această deprindere şi acum. Vizitele la fraţii tatălui sau ai mamei erau practic nişte petreceri în toată regula. Îmi amintesc ca astăzi că atunci când mergeam la unul din fraţii tatălui ascultam Romica Puceanu şi Gabi Luncă, înterpreţi faţă de care am şi azi un deosebit respect. Noi piticii consumam Cico sau Pepsi (depinde în ce deplasare eram) iar părinţii d-ale gurii (bere, vin, etc). Cele mai faine erau reuniunile de la bunicul, când ne strângeam tot familionul. Ne revedeam veri cu veri, mătuşi şi unchi, fraţi, surori, cumnaţi şi tot tacâmul. Erau revederi de o natură care astăzi este cu totul şi cu totul dispărută din existenţa mea, era o bucurie de nedescris, ne jucam "până crăpau mâţele" - vorba lui Creangă - discutam, ascultam muzică şi toate cele. Nu existau motive de invidie unii pe alţii şi deseori se discutau ore întregi pe seama notelor obţinute de fiecare la şcoală. Cei care aveau note mai mici erau oarecum făcuţi de ruşine, astfel că nimeni nu prea lăsa ştacheta jos pentru a nu risca "oprobiul" tuturor. Se înţelege că de ziua unuia sau altuia eram mai toţi buluc pe capul lui/ei. Acum, fie ne-am împărţit în mări şi ţări, fie nu mai ne sunăm - dracul probabil că ştie din ce motive - fie avem tot felul de chestii de împărţit care altă dată nici nu existau în viaţa noastră. Moartea bunicilor a adus, pe lângă golul de neumplut din sufeletele noastre (cel puţin din al meu) şi nişte discuţii care au avut darul de a strica ceva din parfumul anilor acelora, în care eram oarecum egali cu toţii. Nu pot uita niciodată de o parte din vacanţele mari pe care le-am petrecut la mama şi tatăl mătuşii mele la Periş, practic singura mea legătură cu viaţa de la ţară. Într-un mod ciudat, dar îmi plăceau foarte tare acele vacanţe, eu fiind mai finuţ, mai slabuţ, mai moale, nu ştiu cum să vă spun, mai de la oraş. Bătrânii aveau vaci, porci şi toate orătăniile pe care le are un om gospodar pe lângă casă. Eram stângaci în relaţia mea cu ele şi încă de pe vremea aceea am rămas cu impresia că vacile sunt poate cele mai faine animale de pe Pâmânt. Blândeţea lor şi laptele cald băut seara după muls mi-au rămas ca nişte ştampile înfipte în amintirile mele. Pici fiind, făceam mai tot ce face un pici la ţară, umblam desculţ (gest rarisim în copilăria mea) scuipam (aşa cum făceau unii copii de pe acolo ca să pară şmecheri), jucam fotbal şi mai ales încercam să învăţ să înot. Aveam gârla "în vale", adică noi coboram prin curte şi ieşeam exact pe o mirişte, apoi gârla. Verii mei aveau şi datorii specifice, să ducă vaca la văcar, să dea de mâncare la porci, la găini, etc, iar eu încercam să stau pe lângă ei ca un mic învăţăcel. Unul dintre ei era înnebunit cu creşterea porumbeilor şi uneori urcam în pod unde creşteau frumoşii şi îmi povestea despre fiecare ce şi cum. Nu vă povestesc că nici azi nu pot să îmi dau seama cum îi deosebea pe indivizii ăia şi cum ştia că sunt cu siguranţă ai lui ci nu ai vecinului. Ba chiar când apărea unul de pe alte meleaguri îmi povestea ce se întâmplă, al cui e, ce caută la el în zoă şi aşa mai departe. Azi are mai mulţi porumbei care - îmi povestea mai deunăzi - valorează şi câte 3 - 4 sute de euro bucata. Făceam tot felul de stîngăcii care erau ţinta ironiilor piticeşti ale copiilor, dar eu nu mă supăram, ba chiar căutam să fac ceva greşit pentru a fi uneori în atenţia tuturor. Odată am fost la Periş când se tăia porcul, iar guiţăturile alea şi leşul bietului animal decedat îmi sunt şi acum prezenţe chinuitoare în memorie. Îmi este o milă de nedescris, iar în acea zi am căutat cu tot dinadinsul să plec cât mai repede sau să stau mai mult pe uliţă. Drama era că oriunde stăteai, satul era cuprins de vaietele bietelor animale care erau sacrificate pentru burdihanele noatre. Asistând la astfel de sacrificii, fie ale purceilor fie ale altor nefericite suflete nevinovate, m-am gândit tot mai des să devin vegetarian. Încă nu am devenit, dar nici un mare consumator de carne nu sunt. Eram, cum se spune, o mare familie. Astăzi suntem mai degrabă uniţi de telefoanele mobile şi nu ne mai vizităm atât de des. Trec uneori şi 3 ani fără să îmi văd unii dintre veri. Ba chiar pe unii nu i-am mai văzut de mai bine de 15 ani. Despre unele dintre rudele mele nu mai ştiu foarte multe amănunte, sunt unchi, veri sau mătuşi cu care m-am întâlnit pe stradă şi pe care nu i-am mai recunoscut. Cât despre întâlnirile plenare lunare, nici nu mai poate fi vorba. Decesele şi uneori nunţile ne mai adună aşa cum din simpla voinţă ne mai adunam odată. Atunci părea că găseam 255 de motive de discuţie, astăzi pare că am terminat de povestit totul după 20 de minute. Pentru mine, pentru noi poate, anii ăia aveau ceva ce este de nereprodus în anii ăştia. Iar eu nu pot spune că anii ăştia sunt neapărat mai buni, deşi material am mai mult. Asta îmi aduce aminte de o zicală, de o maximă sau ce o fi: unii oameni pot fi atît de săraci încât să nu aibă nimic altceva decât bani.

sâmbătă, 19 februarie 2011

Filmele copilăriei II

A, să nu uit, ca şi copil am urmărit, ca mai toată lumea, filme la video cu traducerea inconfundabilei Irina Margareta Nistor. Casetele erau deseori uzate de câte ori erau vizionate, şi desele linii sau mai ştiu eu ce purici care apăreau în timpul vizionării unui film făceau parte din tabloul "ilegalismului" care însoţea pe vremea aia orice film văzut la video. Erau schimburi de tot felul între cei care deţineau video şi mai ales casete video, cu filme trase de pe la nemţi sau olandezi sau de mai ştiu eu unde, în care uneori vedeai şi translaţia scrisă din limba resectivă. Dar nu conta, vedeam şi noi filmele la modă şi asta ne dădea un aer de contemporanitate, de apartenenţă la anii în care trăiam. Îmi aduc acum aminte cu o reală plăcere de un Crăciun pe care l-am făcut la naşa de cununie a părinţilor, în fapt rudă cu noi (era sora cu bunica mea, mătuşa mamei) în care am stat cam 3 zile pe la ei, am mâncat de ne-am spart şi am vizionat de 2 ori întregul film Iisus din Nazaret al lui Zefirelli, şi acum filmul meu preferat la o distanţă enormă de următorul clasat, Contele de Monte Cristo. Erau 4 casete, după fiecare ne opream şi discutam pe marginea filmului, plângeam sau ne bucuram de minunile făcute, trăiam cu toţii flmul la intensitate mare. Rar m-am mai întâlnit în viaţă cu o astfel de simţire a unui film, cu o astfel de atmosferă, cu o aşa încărcătură şi catharsis în timpul viziuonării unui film. Cel puţin aşa am trăit eu acea vizionare... Rocky, Rambo sau alte filme care erau la mare modă la vremea aia, erau vizionate şi de câteva ori la video, asta după ce le vedeam de câteva ori bune şi la cinematograf. Mergeam des la cel de cartier, Favorit în cazul meu, dar mai mergeam şi în centru să mai socializăm sau să vedem un film diferit de cel care rula la noi. Lunea se punea un afiş la Cinema Favorit cu filmele care rulau în oraş, aşa că dacă aveam alte preferinţe mergeam acolo unde rula ceea ce doream să vedem. Dintre filmele de la TVR, îmi aduc aminte că imediat după Revoluţie am văzut destul de încântat la vremea aia, Sclava Isaura. Iar de la Dallas nu am pierdut - îmi aduc aminte ca azi - decât 3 episoade. Era joia şi duminica, la ora 19:00 sau 17:00, nu mai sunt foarte sigur. Ştiu că vara veneam de la joacă în fiecare zi de difuzare numa să nu pierd Dallas-ul. Cele 3 episoade le-am pierdut din motive întemeiate, dar nu mai ştiu azi care erau acelea, oricum era ceva foarte serios, credeţi-mă. Apoi nu am mai regăsit în mine acea pasiune şi chiar dacă pierdeam un episod sau mai multe dintr-un serial nu era mare bai. Seriale precum Maddie şi David, M.A.S.H., Familia Bundy, Seinfeld, le-am urmărit cu o deosebită plăcere, dar şi acum consider că decizia televiziunilor de a muta serialul de la orele 19:00 cum era înainte la 22:00 cum sunt acum, a fost una total neinspirată. Şi acum sunt un mare fan Seinfeld şi sunt tare fericit că Adevărul a decis a le publica, pentru că de regulă nu prea piratez filme de pe net. Deţin o colecţie de 100 - 120 de filme şi seriale originale. În fine, să nu divaghez. Apoi, odată cu evoluţia tehnologiei au apărut filmele pe CD iar mai apoi pe DVD. Calitatea imaginii era mai bună dar asta a furat din parfumul anilor în care ne chinuiam să vedem un film pe caseta video şi în care dunguliţele, puricii şi toate cele făceau dintr-o vizionare ceva deosebit în care simţei oarecum că ai fentat sistemul. Despre filmele porno am mai vorbit, nu o să mai revin, dar ceea ce pot spune este că şi azi am rămas fan al filmelor făcute în acea perioadă şi cred că unele aspecte din acele pelicule mi-au influenţat ceea ce avea să devină sexualitatea mea. Ceea ce îmi plăcea în mod deosebit în acei ani să urmăresc în filme erau desigur maşinile, aveam ocazia să văd şi eu un Ferrari sau un Porsche sau mai ştiu eu ce maşină care îmi place şi acum foarte tare (îmi plac maşinile mai vechi). Ha, mi-am amintit acum de afişele de la Favorit de la fiecare film care rula. Nu erau afişele originale ale filmelor aşa cum sunt acum, erau nişte picturi făcute de cineva destul de talentat, nişte desene care cuprindeau forme geometrice, linii mai mult sau mai puţin colorate şi pe care scriau tot felul de informaţii, de la numele filmului la distribuţie şi alte amănunte. Rareori aveau afişul original al filmului. Tot cu privire la cinematograful copilăriei mi-am mai amintit acum de 2 aspecte. De fiecare dată de 1 iunie megeam mai toată şcoala la Favorit, cu învăţătorii şi cu profesorii, în mod organizat, şi ni se proiectau filme de desene animate mai deosebite pe care nu le vedeam la TVR pe vremea aia, pe care noi piticii le ţineam minte şi le povesteam unul altuia încântaţi mai tot anul. Dacă erai bolnav sau nu puteai ajunge la cinema în ziua aia, pierdeai ceva de care îţi părea rău tot anul. Fain. Al doilea aspect de care mi-am amintit în secunda asta este cuida pe care o purtam pe 2 colegi de clasă (erau o pereche de gemeni, fată şi băiat) şi totodată vecini de bloc de-ai mei, pentru că mama lor lucra la Cinema Favorit şi ei vedeau de câte ori doreau orice film care rula câte o săptămână (nu ca azi, 14 pe zi). Ceea ce nu înţelegeam noi era plictisul lor real afişat în discuţiile pe care noi le aveam pe marginea filmelor timpului, căci ei le vedeau de câte ori doreau. Ca şi pici, căutam diferite metode de a ne ascunde în sala de spectacol, numai pentru a vedea de mai multe ori filmul respectiv. Găsisem metode de a deschide uşile de evacvuare, ne ascundeam pe sub scaune sau pe unde putem. He he he, ce haioşi îmi pare acum că eram atunci...

duminică, 13 februarie 2011

Jocul

Încă de la vârste tare fragede îmi aduc aminte că aveam o groază de jucării. Mai pe la vârste înaintate, făcând facultatea de psihologie am aflat că a te juca atunci când eşti pici este ceva pozitiv pentru dezvoltarea a mai multe aspecte ale eu-lui. Aşadar, aveam multe jucării. Îmi aduc aminte anii de dinainte de începe şcoala, când mă trezem dimineaţa, mâncam şi mergeam cu fratele meu în camera noastră unde răsturnam un sac din plastic incolor care era plin cu jucării şi ne jucam de crăpau pietrele, ore în şir. De regulă aveam obiceiul că îmi desfăceam mai toate maşinuţele pe care le deţineam, sau în general mai orice jucărie care se putea desface. Acum sunt genul care nu apelez la nimeni pentru a-mi face nimic în casă. Ştiu să fac mai de toate, începând de la mai muieriştile activităţi de croitorie până la activităţi complexe de zugrăveală, pus parchet, rezolvat probleme la instalaţia electrică (inclusiv schimbarea ei în totalitate), mici reparaţii sanitare, mici lucrări de reparaţii la gresie, faianţă, etc. Uneori îmi plăcea să îmi şi repar jucăriile, dar de regulă ele rămâneau cu sechele: roţi lipsă, volan îndoit, etc. Nu pot să nu îmi amintesc şi de jocurile copilăriei mele, jucate afară, în aer liber. Petreceam cu orele jucându-ne unii cu alţii iar aici este cel mai bine evidenţiat traiul la bloc. Eram cel puţin 20 - 30 de pici de vârste nu foarte îndepărtate unele de altele. Exista însă o ierarhizare foarte bine definită. Dacă unul cu un an mai mare spunea ceva, îţi era mai greu să îl contrazici, la fel cum nici noi nu acceptam cu uşurinţă "sfaturile" celor care erau de vârste mai mici ca ale noastre. Uneori, din orgoliu, nu ne jucam cu "cei mai mici" iar asta îi făcea să îşi înceapă propiul lor joc. De regulă, între noi picii, era un semn de slăbiciune să ne jucăm cu fetele şi rareori erau acceptate în jocurile noastre, desigur în cale în care era posibil ca ele să participe. Când nu eram destui - de regulă vara când unii mergeau la bunici la ţară - nu mai ţineam foarte tare cont de vârsă. De, copiii. Jucam faţa-ascunselea, căreia îi spuneam simlu "faţa", din martie până în octombrie. Victime colaterale erau maşinile parcate în faţa blocului care erau folosite pe post de suport de pus. Când veneam cu viteză şi băgam gonetă să ajungem înaintea celui care se pusese, trăgeam câte o palmă pe capota omniprezentei dacii 1300 - 1310 (majoritatea maşinilor din parcare) de se auzea până la etajul 9. Mai ieşea câte un vecin şi mai striga la noi ceva ocări cu privire la soarta maşinii, dar după ce râdeam cu poftă de nefericitul vecin care devenea ţinta ironiilor noastre, ne continuam jocul până la ore târzii din seară. În casă nu prea aveam de ce sta, aşa că mulţi dintre noi petreceam vara colindând maidanele Bucureştiului. Jucam fotbal până nu mai ştiam de noi în curtea liceului 24 sau cam aşa ceva (nu am ştiut niciodată ce număr avea liceul, era liceul de textile, 24 cred). Eu eram portar, căci uram să alerg tot terenul şi nici nu eram prea priceput în a mânui balonul. Uneori eram eroul zilei, alteori eram doar unul dintre zecile de mici copii care uitau de ei jucându-se. Curtea liceului era placată cu un gard mic, cu nenumărate porţi şi rupturi în gard aşa ca indiferent de unde veneai puteai intra acolo să faci mişcare. Azi nu mai poţi intra iar gardurile înalte sunt păzite de paznici. Ca şi pitici mai aveam şi alte jocuri. Leapşa era şi ea destul de prezentă în opţiunile noastre. La un moment dat exista o adevărată manie pentru Frunza, pe care o jucam de câte ori ieşeam la aer. Veneau şi copii din blocurile vecine, atât de celebru devenise acest joc la noi în zonă. Alte jocuri de pitici mai erau şi Ţară ţară vrem ostaşi, Ţările, Hoţii şi vardiştii, etc. Deseori ne jucam cu ţevile cu cornete şi zona arăta ca după război, plină de hărtii aruncate de noi neglijent pe jos. Ne făceam provizii din foi de caiete care se pliau perfect într-un cornet, foi ce le rupeam pe jumătare. Omul negru, era şi el prezent câteodată în jocurile pe care le jucam. Vara ne cumpăram elefănţei de plastic care se umpleau cu apă şi care erau folosiţi pentru a ne uda unii pe alţii până la piele. Mai apoi, elefănţeii erau înlocuiţi cu sticlele de plastic care şi-au făcut apariţia după Revoluţie. Era un soi de prietenie perenă ce părea că ne caracterizează pe toţi. După 1989 totul parcă s-a schimbat. Au apărut jocurile de Poker pe la unii sau pe la alţii acasă, astfel că gaşca ce părea de nedespărţit a început a se rări. Unii au plecat din ţară, alţii au ajuns la vărsta la care au fost nevoiţi să îşi ia un serviciu, alţii s-au băgat prin cârciumi, cazinouri şi azi nimic nu mai este cum era odată. Fetiţele nu mai au păpuşi, băieţeii nu mai au maşinuţe. Toţi au în schimb calculatoare, laptopuri, iPad-uri, telefoane de ultimă generaţie. Nu mai ies afară, se întâlnesc pe messenger, pe facebook sau mai ştiu eu unde. Nu mai interacţionează unii cu alţii direct, nu îşi mai cunosc numele adevărate, ştiu că vorbesc cu MiK3llAa, m3t35 şi aşa mai departe. Poreclele sunt deja date şi sunt autoasumate. Nu îi mai dai porecla unuia din mai ştiu eu ce întâmplare, el are deja un nume virtual. Când ies la joacă, trierea nu se mai face după vârstă ca şi singur criteriu, ci acum contează cât de bogaţi sunt părinţii şi cât de multe ţoale de firmă ai. Jucăriile sunt personale şi nu se mai joacă 3 blocuri cu mingea ta, maşinuţa ta sau ce mai puneam noi la mijloc atunci când eram mititei. E păcat, noi ne jucam în aer liber şi cred că aveam şanse mai mari să ne declarăm fericiţi, chiar dacă piticeii de azi au acces la mai multă tehnologie.

duminică, 6 februarie 2011

Cititul

De citit nu prea am citit la viaţa mea şi cu atât mai puţin copil fiind. În casa mea nu existau mai mult de 15 - 20 de cărţi, dintre astea 3 fiind cu reţete culinare şi 2 cărţi tehnice de-ale lui tata, manualul mecanicului auto şi încă ceva de genul. Nu a existat un exemplu personal al părinţilor mei, care însă au înţeles necesitatea cultivării şcolare şi au acordat o mare atenţie acesteia. Notele pe care trebuia să am se încadrau în anumite standarde iar căderea din acestea aducea pedepse sau privări de diferite bucurii ale piticilor care mă făceau să iubesc şcoala. Leneş fiind, făceam faţă doar cu ceea ce reţineam de la ore unde eram mai de fiecare dată atent, dar cred că dacă îmi puneam ambiţia reuşeam fără greutate să fiu în primii 5 din clasă. În fine, de citit nu prea citeam. Singurele texte tipărite pe care le parcurgeam erau cele ale revistelor de pitici din vremea aia, Cutezătorii, Lumea Copiilor şi mai înainte Şoimii Patriei. Aproape la fiecare apariţie cumpăram revista Autoturism, care aşa cum era atunci părea creme de la creme pentru mine, dar după Revoluţie am constatat că în vest se făceu şi mai şi. Era o modalitate de a mă ţine la curent cât de cât cu "industria" auto de la noi şi cu activitatea moto-sportivă. Revistele le savuram cu o pasiune care m-a părăsit în ultimii 15 - 20 de ani. Benzile desenate, textele patriotice şi alte asemenea erau - privite prin ochii mei de atunci - ceva maxim care se poate publica. Bine, pentru anii ăia, chiar era. Ceea ce mi-a rămas întipărit în memorie este mirosul acela de cerneală tipografică color şi textura paginilor mate. Apoi, crescând niţel şi având cât de cât sub stăpânire cititul fluent, am încercat mai multe cărţi. Nu îmi amintesc prea multe titluri, dar ceva de Jules Verne ştiu sigur ca am citit. Mi-a plăcut Călătorie spre centrul Pâmântului pe care am reţinut-o ca fiind cea mai faină între Jules Verne-uri. Apoi am citit Uimitoarele aventuri ale lui Karik şi Valia, cu un autor rus pe care nu mi-l amintesc acum, o poveste despre 2 pici care beau ceva de pe o masă şi se micşorează. Intră într-o lume a gângăniilor prin care au o aventură de neuitat, pentru ca mai apoi să reuşească să ajungă mari din nou, nu imi mai amintesc prin ce minune. A fost prima carte pe care am citit-o de 2 ori sau mai mult. Cartea care mi-a marcat însă copilăria a fost Contele de Monte Cristo, pe care am citit-o de vre-o câteva ori până acum şi care cred că este una dintre cele mai faine poveşti scrise vreodată. Şi acum, dacă rulează undeva acest film nu ratez ocazia să îl vizionez, chiar dacă l-am mai văzut de 15 ori. Lecturile obligatorii din şcoală le-am sărit. Aveam o abilitate de invidiat pentru unii de a ocoli verificarea acestor lecturi încât nu cred să fi citit vreodată ceva din ceea ce era "obligatoriu". De cumpărat singur nu se pune problema. Mergeam la "Orizont" (zonă din cartierul bucureştean Drumul Taberei) la librărie iar cu banii îmi cumpăram o mingie de 35, partea cu cărţi o vizitam rarisim. La librărie se vindeau rechizite, cărţi, papetărie, jucării. După Revoluţie lucrurile s-au mai schimbat. Am început să citesc ceva filosofie, Cioran era pe atunci preferatul meu. Am descoperit cărţile, şi pasiunea cititului, motiv pentru care am început să le cumpăr. La mare modă erau poveştirile lui Pavel Coruţ pe care le citeam aproape pe nerăsuflate, mai ales că aici în România era considerat a fi un soi de pământ al făgăduinţei spirituale, crez pe care la anumite proporţii îl mai am şi acum. Au apărut şi cărţi despre sexualitate pe care le-am cumpărat şi citit numaidecât, căci sexualitatea umană este o altă pasiune a mea încă din copilărie, despre care poate voi povesti cu altă ocazie. Odată cu înaintarea în vârstă am divesificat niţel subiectele cărţilor. Am trecut prin Sandra Brown, prin Eliade, Ţuţea şi Cioran, prin Pavel Coruţ, prin Biblie, am citit şi cărţi tehnice şi beletristică. Oricum, în comparaţie cu mulţi, am citit insignifiant de puţin. Acum vre-o 8 ani l-am descoperit pe cel care este momentan scriitorul meu preferat, cel care scrie aşa cum mi-aş dori eu sa scriu dacă ar fi să scriu vreodată ceva, l-am cunoscut pe Pascal Bruckner. Prima carte pe care am citit-o - şi pe care v-o recomand insistent - este "Noua Dezordine Amoroasă" pe care a scris-o cu Alain Finkielkraut, zic eu un genial eseu asupra mizeriei şi degradării din pornografie. Cred că am citit tot ce a apărut în România scris de Pascal Bruckner. Singura carte la care am plâns efectiv citind-o a fost Sfântul Închisorilor, în care este povestită viaţa lui Valeriu Gafencu şi care mi-a schimbat oarecum imaginea pe care o deţineam despre legionari. Poezie am citit foarte puţină. Mi-au plăcut foarte puţini poeţi, preferaţii mei acum fiind Nichita Stănecu, Ion Minulescu şi Adrian Păunescu. În rest nu am fost impresionat de nimeni, asta posibil şi datorită faptului că plec de la ideea (greşită probabil) că poezia este pierdere de timp. Odată mi-am cumpărat o carte de poezii care credeam eu că îmi va plăcea foarte tare, respectiv "Povestea boiernaşului de ţară şi a fecioarei cu lindic zglobiu", doar că citind câteva strofe am rămas destul de dezamăgit. Credeam că scatofilia nu poate avea nimic în comun cu poezia, dar citind pe Brumaru am constatat că mă înşelam. O carte care mi-a plăcut mai încoace a fost desigur De ce Iubim Femeile a lui Cărtărescu, pe care o am în 2 exemplare, una cumpărată de mine şi alta primită în dar de ziua mea. Pentru orice bucureştean, recomand ca măcar odată în viaţă să viziteze librăria Cărtureşti de lângă Cinema Patria, este un loc de mare dichis, cu ştaif şi care este tot ceea ce îşi poate dori un cititor de la un magazin de carte. Genial locul, îl vizitam cu amicii mei de fiecare dată când eram prin zonă, chiar dacă nu ne cumpăram nimic. De fiecare dată când sunt acolo mă oftic la culme că nu am 1.000 RON de cheltuit numai pe carte şi muzică, căci aproape de fiecare dată îmi doresc cel puţin 20 de exemplare carte şi 10 exemplare CD pe care să le am în colecţia mea de acasă. Ca o tradiţie, atunci când mergem la mare în Vamă, cumpărăm de fiecare dată cel puţin o carte. Când mergeam cu prietenii noştri cei mai buni (ei acum preferă Bulgaria) ne făceam unii altora în mod tradiţional cadou câte o carte pe care musai o şi citeam pe plajă. Acum, matur fiind am renuţat la a mai cumpăra regulat vre-o revistă. Mai citesc atunci când îmi cade în mână o Dilema Veche sau un Observator Cultural, încercam să îmi cumpăr cât de des puteam Idei în Dialog, răsfoiam de pe la alţii câte o Dilematica. Mi-am cumpărat în noimbrie o Auto-Motor şi Sport şi am avut un moment de retrăire a anilor de după 1989 când eram mare fan şi aveam absolut fiecare număr al revistei. Nu s-au schimbat foarte multe de atunci. Am pe lista de aşteptare multe cărţi, foarte multe. Din nefericire calculatorul îmi omoară mult din timpul liber, semidependenţa mea de acesta nu îmi lasă foarte mult timp la dispoziţie pentru citit. În schimb, perioada cea mai prolifică este atunci când sunt la mare, unde citesc de regulă minim 2 cărţi. La fiecare început de an îmi propun să citesc mai mult, până acum nu am reuşit să îmi pun în aplicare planul...

marți, 1 februarie 2011

Pasiunile copilăriei mele

Am avut o copilărie faină. Nu pot spune că m-am plictisit, deşi de regulă sunt genul care sunt mai liniştit, mai retras, mai inactiv. De, zodia... Copil fiind aveam vise. Visam mult, aşa cum fac şi în ziua de azi. Am tot timpul un plan pe termen lung, am lucruri, oameni sau fapte care îmi plac mai mult decât celelalte. Acum nu mai pot spune că am un hobby. E ca în marea majoritate a CV-urilor: pasiuni: călătoriile şi cititul. Ei bine, mie astea nu îmi plac. Îmi place să citesc dar citesc rar - ceea ce nu este deloc un motiv de laudă, dar nu fac din asta o pasiune. Este evident că de mic copil mi-au plăcut maşinile. Aveam tot felul de maşinuţe pe care le adoram pici fiind. Le scoteam roţile şi aproape invariabil le demontam la un moment dat pe toate. Ma jucam cu fratele meu până uitam de noi, făceam tot felul de schimburi căci şi mie şi probabil că şi lui ne păreau că cealaltă are culorile mai fain aşezate, mai intense sau mai ştiu eu cum. Niciodată nu ne păcăleam unul pe altul, făceam corect schimburile. Desigur, în anii copilăriei jinduiam la "maşinuţele de fier" ale celor care aveau aşa ceva. Când ieşeau "pe afară" cu maşinuţele astea, băieţii de la bloc deveneau pe loc vedetele grupului, mai toţi încercam - acum zambesc când îmi amintesc - să îi acaparăm atenţia căci poate - poate ne dă şi nouă s ne jucăm cu minunile. În comerţ nu se găseau, cei care aveau aşa minunăţii dispuneau de părinţi şofer de tir sau ... mai sus puşi. Maşinile reprezentau totul pentru mine. Mai mulţi vecini care mă simpatizau deveneau ţinta rugăminţilor mele de a "mă face şi pe mine o tură", asta reprezentănd o tură "de uzină", uzina fiind în folclorul zonei şi al copilăriei mele o staţie de pompare a apei. Îmi plăcea să mă joc cu "aştergătoarele" (căci aşa le spuneam) şi să claxonez. Tata mi-a povestit odată că eram în culmea fericirii când mă cocoţam într-o Dacie sau ce era disponibil. Apoi, adolescent fiind şi venind Revoluţia, am mers la Universitate unde se găseau reviste porno şi Auto Motor und Sport, celebra revistă germană. Desigur, mi-am luat Auto Motor. Mai corect 4 Auto Motor şi una... În fine, Am anunţat pe mama că vreau să îmi tapetez camera cu afişe - în fapt poze A4 sau A3 cât erau 2 pagini de revistă. Mi-a promis mama o chelfăneală pe cinste dacă îndrăznesc, aşa că a 2-a zi când a sosit de la muncă afişele erau frumos lipite cu aracet pe pereţi. Afişele erau cu maşini, spun asta pentru cei care cred că mi-aş fi spus decupături din OKM sau ceva de genul, aşa cum se numea "cealaltă revistă". Apoi, când mergeam pe stradă, dacă trecea o tipă trăsnet (trăsnet după gustul meu nu al "high life-ului" românesc) eu nu eram foarte interesat aşa cum eram dacă vedeam mai ştiu eu ce maşină ce o studiasem atent prin Auto Motor. Cea mai mare fericire a mea a fost atunci când această revistă a ales să editeze şi o variantă în limba română. Acum şi înţelegeam ce se scrie, căci limba germană a fost, este şi va fi o mare enigmă pentru mine. Am avut efectiv fiecare număr al revistei o bună perioadă de timp. Fericirea mea a atins cote înalte atunci când am văzut primul Ferrari în Bucureşti. Nu vă imaginaţi cât de bucuros am fost c-am văzut aşa ceva şi în România, copil fiind nu îmi maginam că maşinile alea din poze vor ajunge vreodată să fie văzute şi live. Vă imaginaţi desigur că până la această vârstă nu am ratat nicio ediţie a Salonului Auto din România. Şi azi am rămas cu această pasiune a copilăriei mele, sunt un admirator al maşinilor, al industriei, al sporturilor cu motor.

joi, 27 ianuarie 2011

Filmele copilăriei

Cel mai tare mi-a placut Arabela (va mai aduceti aminte de pane Rumburaku'????)
Apoi au fost filmele lui Nicolaescu, cu Pistruiatul in prim plan.
Nea Marin care e desigur un film peren si genial de fain!!!!
Lumini si umbre, Harap Alb, Maria - Mirabela, Secretul Armei Secrete (imi aduc aminte ca am ras atat de tare ca era sa ma sufoc, cu lacrimi, cu sughituri, film vazut la "Favorit"), Hello Taxi (un film polonez cu ţâţe, eram tare incantat, l-am vazut de vre-o 10 ori, abia asteptam momentul violului cand ramanea "aia" in sanii goi...), Lantul Slabiciunilor (cu refrenul "icichitana, icichitana, danilupadanaaaaaaa, icichitanaaaaa", nu sunt sigur, dar parca asta era refrenul), Toate Panzele Sus (eram cu ochiu' la Izmail tot filmul).
Revolutia m-a prins la varsta de 14 ani, terminam a 8-a. Imediat dupa revolutie (daca este permisa continuarea pana pe la 18 ani, desi eu si acu' is un copil de numa numa...) imi aduc aminte cu placere de comediile marelui Dem Radulescu, mai ales de seria Caderea Constantinopolului (parca au fost 3 filme...), Miss Romania (cu ţâţele Ancai Turcasiu - me happy again), Liceenii... si cam atat, ca nu imi mai aduc aminte acusica...
A, si pe la 15 ani am vazut primul film porno la George, unde era zilnic bairam (bine ca nu citeste matusa-mea sau unchimiu, caci ei doar presupuneau ca se intampla ceva, nu au avut niciodata o "marturie" in acest sens...). Mamaaaaa, eram verde rosu la fata si dupa 1 minut si 14 secunde am iesit pe balcon, caci erau acolo baieti si fete... Si fete, if you know what i mean, iar eu eram tare timid. Tare! Cu acea ocazie am fumat si prima tigare. Kim portocaliu (ca mai era pe masa si verde, eu am ales portocaliu, habar nu am de ce, parea mai interesant pachetul in acea culoare). Bine, fumat e prea pretentios spus, mai mult pufait (obicei pe care l-ampastrat toata viata, eu mai mult am pufait tigarile mele, prietenii stiu, ONLY LUCKY STRIKE). Acum m-am lasat de fumat tigari. Va urez sa imi urmati exemplul.
Cam asa cu copilaria si cu filmele...