Privire de ansamblu

Coilăria mea a fost una aproape fericită. Fericită, dar cu câteva aspecte care nu mi-au plăcut. Nu pot să spun că părinţii mei nu şi-au dat interesul pentru ca eu, fiul lor, alături de fratele meu, să avem parte de tot ce este mai bun, să ne ofere tot ceea ce puteau ei oferi mai bun. Au fost şi momente mai dificile în comunicarea mea cu ei, unele dintre ele nerezolvate nici astăzi. Cel mai tare m-a copleşit faptul că din orgoliu sau nu ştiu nici astăzi de ce, ai mei nu mi-au cumpărat niciodată o bicicletă. Am încercat să înţeleg pe toate căile, am încercat să le ofer tot felul de scuze, am încercat să mă pun în pielea lor, dar nici până astăzi nu am reuşit să mă dumiresc de ce mi-au nefericit anii de pici astfel. Nu pot să spun despre mine că sunt chiar genul de individ încuiat, nedispus la compromisuri şi care nu este înţelegător, dar pricum aş da-o, asta nu reuşesc să mi-o explic, fie că este vorba de explicaţiile pe care încerc să mi le acord acum, matur find(sau în fine....) , nici atunci când eram pici. Scuze au fost şi s-au inventat de mai multe ori, dar eu nu cred nicicum în ele. Altfel, eram un pici tare timid, retras, cuminte cum se spune. Nu am chinuit niciodată vre-un animal şi nici azi nu suport să văd aşa ceva. Ca şi la problema cu bicicleta, nici azi nu am înţeles de ce s-ar bucura cineva - fie şi copil fiind - la vederea suferinţei unui animal. Nu prea făceam chestiile care sunt interzise şi de regulă ascultam de ai mei. Mă simţeam safe astfel. Nu mi-a plăcut (nici pici şi nici acum) riscul, de nicio culoare. Evitam trilibombele şi orice dădea fiori iar până acum vre-o 2 sau 3 ani nu m-am suit în aşa ceva. M-am dat de 2 ori în mountain rouse (sau cum s-o numi) dar asta pentru că eram mai mulţi pitici prin Herăstrău şi dacă aş fi dat înapoi păream laş. Laş îmi place să cred că nu sunt, dar sunt sigur că nu este unanimitate în această problemă. Aproape că eram pietrificat de frică, dar până la urmă nu era chiar aşa mare lucru cum îmi imaginam eu înainte de a mă da. Totuşi, am evitat pe cât posibil acea stare de risc pe care ţi-o dă aceste trilibombe sau ce or fi ele. Unul din aspectele faine ale copilăriei mele este acela că vizitele la rude aveau un anumit parfum care pare că în anii ăştia ai postdecembrismului nu mai există. Atunci ne sunam pe fix şi - dat fiind că era destul de scump să stai cu orele la telefon - stabileam cum şi mai ales în ce formaţie ne vedem. Vara era nelipsit ştrandul şi deseori duminica mergeam la plajă. Vizitele la bunicii mei erau dintre cele mai faine. Ai mei, fiind din Bucureşti, nu făceam altceva decât să luăm tramvaiul 35 şi apoi 11 sau 12 şi să mergem până în Giuleşti, la bunici. Şi mama şi tata sunt giuleşteni. Din păcate bunicul din partea tatălui a decedat cu mult înainte ca tata să se căsătorească, astfel că el lipseşte cu desăvârşire din peisajul copilăriei mele. Acum, în secunda asta realizez că până la vârsta de 34 de ani cât am acum nu am văzut nici măcar o poză cu el. Hmmm. Bunica din partea tatălui era o femeie de o bunătate desăvârşită. Cam atât îmi amintesc de ea, căci a plecat dintre noi atunci când nu aveam încă 7 ani. Eram internat în spital ca să mă operez de apendicită şi mama mi-a spus că e grav bolnavă, ceea ce m-a întristat tare mult. Bunicii din partea mamei au fost mai prezenţi în viaţa mea. Erau despărţiţi şi ne planificam vizitele astfel încât să îi vizităm pe amândoi în procente cât de cât egale. Pe bunicul meu l-am iubit poate cel mai mult din toţi oamenii pe care i-am întâlnit până la această vârstă. Era un om de o bunătate feerică, nu ar fi contrazis pe nimeni, nu s-ar fi certat cu nimeni şi avea un zâmbet larg, patern, cald, care te făcea să uiţi de orice greutate care ţi se părea atunci ca fiind sfârşitul lumii. Timp de doi sau trei ani a venit în fiecare dimineaţă din Giuleşti Sârbi până în Drumul Taberei ca să aibă grijă de fratele meu mai mic iar pe mine să mă trezească la şcoală. Vară, iarnă, nu conta, el era prezent la ora stabilită şi niciodată nu a întârziat. Fuma Carpaţi şi citea Gazeta Sporturilor şi Informaţia. Probabil că la un moment dat voi scrie un topic numai pentru el, căci aşa e corect. Am fost foarte trist când a plecat dintre noi şi nu am înţeles cum de un om atât de bun trebuie să moară vreodată. Bunica în schimb era mai repezită - ca să zic aşa. Nu prea îi convenea mai nimica, dar după ce te lua de la intrarea pe poartă şi te beştelea că ai uitat mai ştiu eu ce, îi trecea "supărarea" şi scotea de la "naftalină" cel mai bun vin sau făcea cea mai bună prăjitură numai să ne bucure. Suferea de artrită şi se deplasa greu, astfel încât vizitele noastre erau momente bun ede a se aproviziona cu cele necesare existenţei. Deseori mai ruga câte un pici de pe uliţă să îi cumpere de la băcănie câte ceva, pâine, lapte şi toate cele. Vara mai mergeam şi mai stăteam pe la ea în vizită câte o săptămână sau două; nu ştiu cum făcea dar niciodată nu ne plictiseam. Nu voi uita nicodată telefonul la care mergeam zilnic să sunăm acasă, mirosul acela de făină, pâine caldă şi bomboane cu cafea ale băcăniei din capul străzii de vis-a-vis. Bunica din partea tatălui ne-a dus pentru prima oară la biserică să ne spovedim. Bunica din partea mamei ne punea să învăţăm rugăciuni şi seara ne impunea o regulă, aceea de a nu ne culca înainte de a spune o rugăciune. Acest obicei l-am păstrat mulţi ani şi tare rău îmi pare că nu mai deţin această deprindere şi acum. Vizitele la fraţii tatălui sau ai mamei erau practic nişte petreceri în toată regula. Îmi amintesc ca astăzi că atunci când mergeam la unul din fraţii tatălui ascultam Romica Puceanu şi Gabi Luncă, înterpreţi faţă de care am şi azi un deosebit respect. Noi piticii consumam Cico sau Pepsi (depinde în ce deplasare eram) iar părinţii d-ale gurii (bere, vin, etc). Cele mai faine erau reuniunile de la bunicul, când ne strângeam tot familionul. Ne revedeam veri cu veri, mătuşi şi unchi, fraţi, surori, cumnaţi şi tot tacâmul. Erau revederi de o natură care astăzi este cu totul şi cu totul dispărută din existenţa mea, era o bucurie de nedescris, ne jucam "până crăpau mâţele" - vorba lui Creangă - discutam, ascultam muzică şi toate cele. Nu existau motive de invidie unii pe alţii şi deseori se discutau ore întregi pe seama notelor obţinute de fiecare la şcoală. Cei care aveau note mai mici erau oarecum făcuţi de ruşine, astfel că nimeni nu prea lăsa ştacheta jos pentru a nu risca "oprobiul" tuturor. Se înţelege că de ziua unuia sau altuia eram mai toţi buluc pe capul lui/ei. Acum, fie ne-am împărţit în mări şi ţări, fie nu mai ne sunăm - dracul probabil că ştie din ce motive - fie avem tot felul de chestii de împărţit care altă dată nici nu existau în viaţa noastră. Moartea bunicilor a adus, pe lângă golul de neumplut din sufeletele noastre (cel puţin din al meu) şi nişte discuţii care au avut darul de a strica ceva din parfumul anilor acelora, în care eram oarecum egali cu toţii. Nu pot uita niciodată de o parte din vacanţele mari pe care le-am petrecut la mama şi tatăl mătuşii mele la Periş, practic singura mea legătură cu viaţa de la ţară. Într-un mod ciudat, dar îmi plăceau foarte tare acele vacanţe, eu fiind mai finuţ, mai slabuţ, mai moale, nu ştiu cum să vă spun, mai de la oraş. Bătrânii aveau vaci, porci şi toate orătăniile pe care le are un om gospodar pe lângă casă. Eram stângaci în relaţia mea cu ele şi încă de pe vremea aceea am rămas cu impresia că vacile sunt poate cele mai faine animale de pe Pâmânt. Blândeţea lor şi laptele cald băut seara după muls mi-au rămas ca nişte ştampile înfipte în amintirile mele. Pici fiind, făceam mai tot ce face un pici la ţară, umblam desculţ (gest rarisim în copilăria mea) scuipam (aşa cum făceau unii copii de pe acolo ca să pară şmecheri), jucam fotbal şi mai ales încercam să învăţ să înot. Aveam gârla "în vale", adică noi coboram prin curte şi ieşeam exact pe o mirişte, apoi gârla. Verii mei aveau şi datorii specifice, să ducă vaca la văcar, să dea de mâncare la porci, la găini, etc, iar eu încercam să stau pe lângă ei ca un mic învăţăcel. Unul dintre ei era înnebunit cu creşterea porumbeilor şi uneori urcam în pod unde creşteau frumoşii şi îmi povestea despre fiecare ce şi cum. Nu vă povestesc că nici azi nu pot să îmi dau seama cum îi deosebea pe indivizii ăia şi cum ştia că sunt cu siguranţă ai lui ci nu ai vecinului. Ba chiar când apărea unul de pe alte meleaguri îmi povestea ce se întâmplă, al cui e, ce caută la el în zoă şi aşa mai departe. Azi are mai mulţi porumbei care - îmi povestea mai deunăzi - valorează şi câte 3 - 4 sute de euro bucata. Făceam tot felul de stîngăcii care erau ţinta ironiilor piticeşti ale copiilor, dar eu nu mă supăram, ba chiar căutam să fac ceva greşit pentru a fi uneori în atenţia tuturor. Odată am fost la Periş când se tăia porcul, iar guiţăturile alea şi leşul bietului animal decedat îmi sunt şi acum prezenţe chinuitoare în memorie. Îmi este o milă de nedescris, iar în acea zi am căutat cu tot dinadinsul să plec cât mai repede sau să stau mai mult pe uliţă. Drama era că oriunde stăteai, satul era cuprins de vaietele bietelor animale care erau sacrificate pentru burdihanele noatre. Asistând la astfel de sacrificii, fie ale purceilor fie ale altor nefericite suflete nevinovate, m-am gândit tot mai des să devin vegetarian. Încă nu am devenit, dar nici un mare consumator de carne nu sunt. Eram, cum se spune, o mare familie. Astăzi suntem mai degrabă uniţi de telefoanele mobile şi nu ne mai vizităm atât de des. Trec uneori şi 3 ani fără să îmi văd unii dintre veri. Ba chiar pe unii nu i-am mai văzut de mai bine de 15 ani. Despre unele dintre rudele mele nu mai ştiu foarte multe amănunte, sunt unchi, veri sau mătuşi cu care m-am întâlnit pe stradă şi pe care nu i-am mai recunoscut. Cât despre întâlnirile plenare lunare, nici nu mai poate fi vorba. Decesele şi uneori nunţile ne mai adună aşa cum din simpla voinţă ne mai adunam odată. Atunci părea că găseam 255 de motive de discuţie, astăzi pare că am terminat de povestit totul după 20 de minute. Pentru mine, pentru noi poate, anii ăia aveau ceva ce este de nereprodus în anii ăştia. Iar eu nu pot spune că anii ăştia sunt neapărat mai buni, deşi material am mai mult. Asta îmi aduce aminte de o zicală, de o maximă sau ce o fi: unii oameni pot fi atît de săraci încât să nu aibă nimic altceva decât bani.

Filmele copilăriei II

A, să nu uit, ca şi copil am urmărit, ca mai toată lumea, filme la video cu traducerea inconfundabilei Irina Margareta Nistor. Casetele erau deseori uzate de câte ori erau vizionate, şi desele linii sau mai ştiu eu ce purici care apăreau în timpul vizionării unui film făceau parte din tabloul "ilegalismului" care însoţea pe vremea aia orice film văzut la video. Erau schimburi de tot felul între cei care deţineau video şi mai ales casete video, cu filme trase de pe la nemţi sau olandezi sau de mai ştiu eu unde, în care uneori vedeai şi translaţia scrisă din limba resectivă. Dar nu conta, vedeam şi noi filmele la modă şi asta ne dădea un aer de contemporanitate, de apartenenţă la anii în care trăiam. Îmi aduc acum aminte cu o reală plăcere de un Crăciun pe care l-am făcut la naşa de cununie a părinţilor, în fapt rudă cu noi (era sora cu bunica mea, mătuşa mamei) în care am stat cam 3 zile pe la ei, am mâncat de ne-am spart şi am vizionat de 2 ori întregul film Iisus din Nazaret al lui Zefirelli, şi acum filmul meu preferat la o distanţă enormă de următorul clasat, Contele de Monte Cristo. Erau 4 casete, după fiecare ne opream şi discutam pe marginea filmului, plângeam sau ne bucuram de minunile făcute, trăiam cu toţii flmul la intensitate mare. Rar m-am mai întâlnit în viaţă cu o astfel de simţire a unui film, cu o astfel de atmosferă, cu o aşa încărcătură şi catharsis în timpul viziuonării unui film. Cel puţin aşa am trăit eu acea vizionare... Rocky, Rambo sau alte filme care erau la mare modă la vremea aia, erau vizionate şi de câteva ori la video, asta după ce le vedeam de câteva ori bune şi la cinematograf. Mergeam des la cel de cartier, Favorit în cazul meu, dar mai mergeam şi în centru să mai socializăm sau să vedem un film diferit de cel care rula la noi. Lunea se punea un afiş la Cinema Favorit cu filmele care rulau în oraş, aşa că dacă aveam alte preferinţe mergeam acolo unde rula ceea ce doream să vedem. Dintre filmele de la TVR, îmi aduc aminte că imediat după Revoluţie am văzut destul de încântat la vremea aia, Sclava Isaura. Iar de la Dallas nu am pierdut - îmi aduc aminte ca azi - decât 3 episoade. Era joia şi duminica, la ora 19:00 sau 17:00, nu mai sunt foarte sigur. Ştiu că vara veneam de la joacă în fiecare zi de difuzare numa să nu pierd Dallas-ul. Cele 3 episoade le-am pierdut din motive întemeiate, dar nu mai ştiu azi care erau acelea, oricum era ceva foarte serios, credeţi-mă. Apoi nu am mai regăsit în mine acea pasiune şi chiar dacă pierdeam un episod sau mai multe dintr-un serial nu era mare bai. Seriale precum Maddie şi David, M.A.S.H., Familia Bundy, Seinfeld, le-am urmărit cu o deosebită plăcere, dar şi acum consider că decizia televiziunilor de a muta serialul de la orele 19:00 cum era înainte la 22:00 cum sunt acum, a fost una total neinspirată. Şi acum sunt un mare fan Seinfeld şi sunt tare fericit că Adevărul a decis a le publica, pentru că de regulă nu prea piratez filme de pe net. Deţin o colecţie de 100 - 120 de filme şi seriale originale. În fine, să nu divaghez. Apoi, odată cu evoluţia tehnologiei au apărut filmele pe CD iar mai apoi pe DVD. Calitatea imaginii era mai bună dar asta a furat din parfumul anilor în care ne chinuiam să vedem un film pe caseta video şi în care dunguliţele, puricii şi toate cele făceau dintr-o vizionare ceva deosebit în care simţei oarecum că ai fentat sistemul. Despre filmele porno am mai vorbit, nu o să mai revin, dar ceea ce pot spune este că şi azi am rămas fan al filmelor făcute în acea perioadă şi cred că unele aspecte din acele pelicule mi-au influenţat ceea ce avea să devină sexualitatea mea. Ceea ce îmi plăcea în mod deosebit în acei ani să urmăresc în filme erau desigur maşinile, aveam ocazia să văd şi eu un Ferrari sau un Porsche sau mai ştiu eu ce maşină care îmi place şi acum foarte tare (îmi plac maşinile mai vechi). Ha, mi-am amintit acum de afişele de la Favorit de la fiecare film care rula. Nu erau afişele originale ale filmelor aşa cum sunt acum, erau nişte picturi făcute de cineva destul de talentat, nişte desene care cuprindeau forme geometrice, linii mai mult sau mai puţin colorate şi pe care scriau tot felul de informaţii, de la numele filmului la distribuţie şi alte amănunte. Rareori aveau afişul original al filmului. Tot cu privire la cinematograful copilăriei mi-am mai amintit acum de 2 aspecte. De fiecare dată de 1 iunie megeam mai toată şcoala la Favorit, cu învăţătorii şi cu profesorii, în mod organizat, şi ni se proiectau filme de desene animate mai deosebite pe care nu le vedeam la TVR pe vremea aia, pe care noi piticii le ţineam minte şi le povesteam unul altuia încântaţi mai tot anul. Dacă erai bolnav sau nu puteai ajunge la cinema în ziua aia, pierdeai ceva de care îţi părea rău tot anul. Fain. Al doilea aspect de care mi-am amintit în secunda asta este cuida pe care o purtam pe 2 colegi de clasă (erau o pereche de gemeni, fată şi băiat) şi totodată vecini de bloc de-ai mei, pentru că mama lor lucra la Cinema Favorit şi ei vedeau de câte ori doreau orice film care rula câte o săptămână (nu ca azi, 14 pe zi). Ceea ce nu înţelegeam noi era plictisul lor real afişat în discuţiile pe care noi le aveam pe marginea filmelor timpului, căci ei le vedeau de câte ori doreau. Ca şi pici, căutam diferite metode de a ne ascunde în sala de spectacol, numai pentru a vedea de mai multe ori filmul respectiv. Găsisem metode de a deschide uşile de evacvuare, ne ascundeam pe sub scaune sau pe unde putem. He he he, ce haioşi îmi pare acum că eram atunci...

Jocul

Încă de la vârste tare fragede îmi aduc aminte că aveam o groază de jucării. Mai pe la vârste înaintate, făcând facultatea de psihologie am aflat că a te juca atunci când eşti pici este ceva pozitiv pentru dezvoltarea a mai multe aspecte ale eu-lui. Aşadar, aveam multe jucării. Îmi aduc aminte anii de dinainte de începe şcoala, când mă trezem dimineaţa, mâncam şi mergeam cu fratele meu în camera noastră unde răsturnam un sac din plastic incolor care era plin cu jucării şi ne jucam de crăpau pietrele, ore în şir. De regulă aveam obiceiul că îmi desfăceam mai toate maşinuţele pe care le deţineam, sau în general mai orice jucărie care se putea desface. Acum sunt genul care nu apelez la nimeni pentru a-mi face nimic în casă. Ştiu să fac mai de toate, începând de la mai muieriştile activităţi de croitorie până la activităţi complexe de zugrăveală, pus parchet, rezolvat probleme la instalaţia electrică (inclusiv schimbarea ei în totalitate), mici reparaţii sanitare, mici lucrări de reparaţii la gresie, faianţă, etc. Uneori îmi plăcea să îmi şi repar jucăriile, dar de regulă ele rămâneau cu sechele: roţi lipsă, volan îndoit, etc. Nu pot să nu îmi amintesc şi de jocurile copilăriei mele, jucate afară, în aer liber. Petreceam cu orele jucându-ne unii cu alţii iar aici este cel mai bine evidenţiat traiul la bloc. Eram cel puţin 20 - 30 de pici de vârste nu foarte îndepărtate unele de altele. Exista însă o ierarhizare foarte bine definită. Dacă unul cu un an mai mare spunea ceva, îţi era mai greu să îl contrazici, la fel cum nici noi nu acceptam cu uşurinţă "sfaturile" celor care erau de vârste mai mici ca ale noastre. Uneori, din orgoliu, nu ne jucam cu "cei mai mici" iar asta îi făcea să îşi înceapă propiul lor joc. De regulă, între noi picii, era un semn de slăbiciune să ne jucăm cu fetele şi rareori erau acceptate în jocurile noastre, desigur în cale în care era posibil ca ele să participe. Când nu eram destui - de regulă vara când unii mergeau la bunici la ţară - nu mai ţineam foarte tare cont de vârsă. De, copiii. Jucam faţa-ascunselea, căreia îi spuneam simlu "faţa", din martie până în octombrie. Victime colaterale erau maşinile parcate în faţa blocului care erau folosite pe post de suport de pus. Când veneam cu viteză şi băgam gonetă să ajungem înaintea celui care se pusese, trăgeam câte o palmă pe capota omniprezentei dacii 1300 - 1310 (majoritatea maşinilor din parcare) de se auzea până la etajul 9. Mai ieşea câte un vecin şi mai striga la noi ceva ocări cu privire la soarta maşinii, dar după ce râdeam cu poftă de nefericitul vecin care devenea ţinta ironiilor noastre, ne continuam jocul până la ore târzii din seară. În casă nu prea aveam de ce sta, aşa că mulţi dintre noi petreceam vara colindând maidanele Bucureştiului. Jucam fotbal până nu mai ştiam de noi în curtea liceului 24 sau cam aşa ceva (nu am ştiut niciodată ce număr avea liceul, era liceul de textile, 24 cred). Eu eram portar, căci uram să alerg tot terenul şi nici nu eram prea priceput în a mânui balonul. Uneori eram eroul zilei, alteori eram doar unul dintre zecile de mici copii care uitau de ei jucându-se. Curtea liceului era placată cu un gard mic, cu nenumărate porţi şi rupturi în gard aşa ca indiferent de unde veneai puteai intra acolo să faci mişcare. Azi nu mai poţi intra iar gardurile înalte sunt păzite de paznici. Ca şi pitici mai aveam şi alte jocuri. Leapşa era şi ea destul de prezentă în opţiunile noastre. La un moment dat exista o adevărată manie pentru Frunza, pe care o jucam de câte ori ieşeam la aer. Veneau şi copii din blocurile vecine, atât de celebru devenise acest joc la noi în zonă. Alte jocuri de pitici mai erau şi Ţară ţară vrem ostaşi, Ţările, Hoţii şi vardiştii, etc. Deseori ne jucam cu ţevile cu cornete şi zona arăta ca după război, plină de hărtii aruncate de noi neglijent pe jos. Ne făceam provizii din foi de caiete care se pliau perfect într-un cornet, foi ce le rupeam pe jumătare. Omul negru, era şi el prezent câteodată în jocurile pe care le jucam. Vara ne cumpăram elefănţei de plastic care se umpleau cu apă şi care erau folosiţi pentru a ne uda unii pe alţii până la piele. Mai apoi, elefănţeii erau înlocuiţi cu sticlele de plastic care şi-au făcut apariţia după Revoluţie. Era un soi de prietenie perenă ce părea că ne caracterizează pe toţi. După 1989 totul parcă s-a schimbat. Au apărut jocurile de Poker pe la unii sau pe la alţii acasă, astfel că gaşca ce părea de nedespărţit a început a se rări. Unii au plecat din ţară, alţii au ajuns la vărsta la care au fost nevoiţi să îşi ia un serviciu, alţii s-au băgat prin cârciumi, cazinouri şi azi nimic nu mai este cum era odată. Fetiţele nu mai au păpuşi, băieţeii nu mai au maşinuţe. Toţi au în schimb calculatoare, laptopuri, iPad-uri, telefoane de ultimă generaţie. Nu mai ies afară, se întâlnesc pe messenger, pe facebook sau mai ştiu eu unde. Nu mai interacţionează unii cu alţii direct, nu îşi mai cunosc numele adevărate, ştiu că vorbesc cu MiK3llAa, m3t35 şi aşa mai departe. Poreclele sunt deja date şi sunt autoasumate. Nu îi mai dai porecla unuia din mai ştiu eu ce întâmplare, el are deja un nume virtual. Când ies la joacă, trierea nu se mai face după vârstă ca şi singur criteriu, ci acum contează cât de bogaţi sunt părinţii şi cât de multe ţoale de firmă ai. Jucăriile sunt personale şi nu se mai joacă 3 blocuri cu mingea ta, maşinuţa ta sau ce mai puneam noi la mijloc atunci când eram mititei. E păcat, noi ne jucam în aer liber şi cred că aveam şanse mai mari să ne declarăm fericiţi, chiar dacă piticeii de azi au acces la mai multă tehnologie.

Cititul

De citit nu prea am citit la viaţa mea şi cu atât mai puţin copil fiind. În casa mea nu existau mai mult de 15 - 20 de cărţi, dintre astea 3 fiind cu reţete culinare şi 2 cărţi tehnice de-ale lui tata, manualul mecanicului auto şi încă ceva de genul. Nu a existat un exemplu personal al părinţilor mei, care însă au înţeles necesitatea cultivării şcolare şi au acordat o mare atenţie acesteia. Notele pe care trebuia să am se încadrau în anumite standarde iar căderea din acestea aducea pedepse sau privări de diferite bucurii ale piticilor care mă făceau să iubesc şcoala. Leneş fiind, făceam faţă doar cu ceea ce reţineam de la ore unde eram mai de fiecare dată atent, dar cred că dacă îmi puneam ambiţia reuşeam fără greutate să fiu în primii 5 din clasă. În fine, de citit nu prea citeam. Singurele texte tipărite pe care le parcurgeam erau cele ale revistelor de pitici din vremea aia, Cutezătorii, Lumea Copiilor şi mai înainte Şoimii Patriei. Aproape la fiecare apariţie cumpăram revista Autoturism, care aşa cum era atunci părea creme de la creme pentru mine, dar după Revoluţie am constatat că în vest se făceu şi mai şi. Era o modalitate de a mă ţine la curent cât de cât cu "industria" auto de la noi şi cu activitatea moto-sportivă. Revistele le savuram cu o pasiune care m-a părăsit în ultimii 15 - 20 de ani. Benzile desenate, textele patriotice şi alte asemenea erau - privite prin ochii mei de atunci - ceva maxim care se poate publica. Bine, pentru anii ăia, chiar era. Ceea ce mi-a rămas întipărit în memorie este mirosul acela de cerneală tipografică color şi textura paginilor mate. Apoi, crescând niţel şi având cât de cât sub stăpânire cititul fluent, am încercat mai multe cărţi. Nu îmi amintesc prea multe titluri, dar ceva de Jules Verne ştiu sigur ca am citit. Mi-a plăcut Călătorie spre centrul Pâmântului pe care am reţinut-o ca fiind cea mai faină între Jules Verne-uri. Apoi am citit Uimitoarele aventuri ale lui Karik şi Valia, cu un autor rus pe care nu mi-l amintesc acum, o poveste despre 2 pici care beau ceva de pe o masă şi se micşorează. Intră într-o lume a gângăniilor prin care au o aventură de neuitat, pentru ca mai apoi să reuşească să ajungă mari din nou, nu imi mai amintesc prin ce minune. A fost prima carte pe care am citit-o de 2 ori sau mai mult. Cartea care mi-a marcat însă copilăria a fost Contele de Monte Cristo, pe care am citit-o de vre-o câteva ori până acum şi care cred că este una dintre cele mai faine poveşti scrise vreodată. Şi acum, dacă rulează undeva acest film nu ratez ocazia să îl vizionez, chiar dacă l-am mai văzut de 15 ori. Lecturile obligatorii din şcoală le-am sărit. Aveam o abilitate de invidiat pentru unii de a ocoli verificarea acestor lecturi încât nu cred să fi citit vreodată ceva din ceea ce era "obligatoriu". De cumpărat singur nu se pune problema. Mergeam la "Orizont" (zonă din cartierul bucureştean Drumul Taberei) la librărie iar cu banii îmi cumpăram o mingie de 35, partea cu cărţi o vizitam rarisim. La librărie se vindeau rechizite, cărţi, papetărie, jucării. După Revoluţie lucrurile s-au mai schimbat. Am început să citesc ceva filosofie, Cioran era pe atunci preferatul meu. Am descoperit cărţile, şi pasiunea cititului, motiv pentru care am început să le cumpăr. La mare modă erau poveştirile lui Pavel Coruţ pe care le citeam aproape pe nerăsuflate, mai ales că aici în România era considerat a fi un soi de pământ al făgăduinţei spirituale, crez pe care la anumite proporţii îl mai am şi acum. Au apărut şi cărţi despre sexualitate pe care le-am cumpărat şi citit numaidecât, căci sexualitatea umană este o altă pasiune a mea încă din copilărie, despre care poate voi povesti cu altă ocazie. Odată cu înaintarea în vârstă am divesificat niţel subiectele cărţilor. Am trecut prin Sandra Brown, prin Eliade, Ţuţea şi Cioran, prin Pavel Coruţ, prin Biblie, am citit şi cărţi tehnice şi beletristică. Oricum, în comparaţie cu mulţi, am citit insignifiant de puţin. Acum vre-o 8 ani l-am descoperit pe cel care este momentan scriitorul meu preferat, cel care scrie aşa cum mi-aş dori eu sa scriu dacă ar fi să scriu vreodată ceva, l-am cunoscut pe Pascal Bruckner. Prima carte pe care am citit-o - şi pe care v-o recomand insistent - este "Noua Dezordine Amoroasă" pe care a scris-o cu Alain Finkielkraut, zic eu un genial eseu asupra mizeriei şi degradării din pornografie. Cred că am citit tot ce a apărut în România scris de Pascal Bruckner. Singura carte la care am plâns efectiv citind-o a fost Sfântul Închisorilor, în care este povestită viaţa lui Valeriu Gafencu şi care mi-a schimbat oarecum imaginea pe care o deţineam despre legionari. Poezie am citit foarte puţină. Mi-au plăcut foarte puţini poeţi, preferaţii mei acum fiind Nichita Stănecu, Ion Minulescu şi Adrian Păunescu. În rest nu am fost impresionat de nimeni, asta posibil şi datorită faptului că plec de la ideea (greşită probabil) că poezia este pierdere de timp. Odată mi-am cumpărat o carte de poezii care credeam eu că îmi va plăcea foarte tare, respectiv "Povestea boiernaşului de ţară şi a fecioarei cu lindic zglobiu", doar că citind câteva strofe am rămas destul de dezamăgit. Credeam că scatofilia nu poate avea nimic în comun cu poezia, dar citind pe Brumaru am constatat că mă înşelam. O carte care mi-a plăcut mai încoace a fost desigur De ce Iubim Femeile a lui Cărtărescu, pe care o am în 2 exemplare, una cumpărată de mine şi alta primită în dar de ziua mea. Pentru orice bucureştean, recomand ca măcar odată în viaţă să viziteze librăria Cărtureşti de lângă Cinema Patria, este un loc de mare dichis, cu ştaif şi care este tot ceea ce îşi poate dori un cititor de la un magazin de carte. Genial locul, îl vizitam cu amicii mei de fiecare dată când eram prin zonă, chiar dacă nu ne cumpăram nimic. De fiecare dată când sunt acolo mă oftic la culme că nu am 1.000 RON de cheltuit numai pe carte şi muzică, căci aproape de fiecare dată îmi doresc cel puţin 20 de exemplare carte şi 10 exemplare CD pe care să le am în colecţia mea de acasă. Ca o tradiţie, atunci când mergem la mare în Vamă, cumpărăm de fiecare dată cel puţin o carte. Când mergeam cu prietenii noştri cei mai buni (ei acum preferă Bulgaria) ne făceam unii altora în mod tradiţional cadou câte o carte pe care musai o şi citeam pe plajă. Acum, matur fiind am renuţat la a mai cumpăra regulat vre-o revistă. Mai citesc atunci când îmi cade în mână o Dilema Veche sau un Observator Cultural, încercam să îmi cumpăr cât de des puteam Idei în Dialog, răsfoiam de pe la alţii câte o Dilematica. Mi-am cumpărat în noimbrie o Auto-Motor şi Sport şi am avut un moment de retrăire a anilor de după 1989 când eram mare fan şi aveam absolut fiecare număr al revistei. Nu s-au schimbat foarte multe de atunci. Am pe lista de aşteptare multe cărţi, foarte multe. Din nefericire calculatorul îmi omoară mult din timpul liber, semidependenţa mea de acesta nu îmi lasă foarte mult timp la dispoziţie pentru citit. În schimb, perioada cea mai prolifică este atunci când sunt la mare, unde citesc de regulă minim 2 cărţi. La fiecare început de an îmi propun să citesc mai mult, până acum nu am reuşit să îmi pun în aplicare planul...

Pasiunile copilăriei mele

Am avut o copilărie faină. Nu pot spune că m-am plictisit, deşi de regulă sunt genul care sunt mai liniştit, mai retras, mai inactiv. De, zodia... Copil fiind aveam vise. Visam mult, aşa cum fac şi în ziua de azi. Am tot timpul un plan pe termen lung, am lucruri, oameni sau fapte care îmi plac mai mult decât celelalte. Acum nu mai pot spune că am un hobby. E ca în marea majoritate a CV-urilor: pasiuni: călătoriile şi cititul. Ei bine, mie astea nu îmi plac. Îmi place să citesc dar citesc rar - ceea ce nu este deloc un motiv de laudă, dar nu fac din asta o pasiune. Este evident că de mic copil mi-au plăcut maşinile. Aveam tot felul de maşinuţe pe care le adoram pici fiind. Le scoteam roţile şi aproape invariabil le demontam la un moment dat pe toate. Ma jucam cu fratele meu până uitam de noi, făceam tot felul de schimburi căci şi mie şi probabil că şi lui ne păreau că cealaltă are culorile mai fain aşezate, mai intense sau mai ştiu eu cum. Niciodată nu ne păcăleam unul pe altul, făceam corect schimburile. Desigur, în anii copilăriei jinduiam la "maşinuţele de fier" ale celor care aveau aşa ceva. Când ieşeau "pe afară" cu maşinuţele astea, băieţii de la bloc deveneau pe loc vedetele grupului, mai toţi încercam - acum zambesc când îmi amintesc - să îi acaparăm atenţia căci poate - poate ne dă şi nouă s ne jucăm cu minunile. În comerţ nu se găseau, cei care aveau aşa minunăţii dispuneau de părinţi şofer de tir sau ... mai sus puşi. Maşinile reprezentau totul pentru mine. Mai mulţi vecini care mă simpatizau deveneau ţinta rugăminţilor mele de a "mă face şi pe mine o tură", asta reprezentănd o tură "de uzină", uzina fiind în folclorul zonei şi al copilăriei mele o staţie de pompare a apei. Îmi plăcea să mă joc cu "aştergătoarele" (căci aşa le spuneam) şi să claxonez. Tata mi-a povestit odată că eram în culmea fericirii când mă cocoţam într-o Dacie sau ce era disponibil. Apoi, adolescent fiind şi venind Revoluţia, am mers la Universitate unde se găseau reviste porno şi Auto Motor und Sport, celebra revistă germană. Desigur, mi-am luat Auto Motor. Mai corect 4 Auto Motor şi una... În fine, Am anunţat pe mama că vreau să îmi tapetez camera cu afişe - în fapt poze A4 sau A3 cât erau 2 pagini de revistă. Mi-a promis mama o chelfăneală pe cinste dacă îndrăznesc, aşa că a 2-a zi când a sosit de la muncă afişele erau frumos lipite cu aracet pe pereţi. Afişele erau cu maşini, spun asta pentru cei care cred că mi-aş fi spus decupături din OKM sau ceva de genul, aşa cum se numea "cealaltă revistă". Apoi, când mergeam pe stradă, dacă trecea o tipă trăsnet (trăsnet după gustul meu nu al "high life-ului" românesc) eu nu eram foarte interesat aşa cum eram dacă vedeam mai ştiu eu ce maşină ce o studiasem atent prin Auto Motor. Cea mai mare fericire a mea a fost atunci când această revistă a ales să editeze şi o variantă în limba română. Acum şi înţelegeam ce se scrie, căci limba germană a fost, este şi va fi o mare enigmă pentru mine. Am avut efectiv fiecare număr al revistei o bună perioadă de timp. Fericirea mea a atins cote înalte atunci când am văzut primul Ferrari în Bucureşti. Nu vă imaginaţi cât de bucuros am fost c-am văzut aşa ceva şi în România, copil fiind nu îmi maginam că maşinile alea din poze vor ajunge vreodată să fie văzute şi live. Vă imaginaţi desigur că până la această vârstă nu am ratat nicio ediţie a Salonului Auto din România. Şi azi am rămas cu această pasiune a copilăriei mele, sunt un admirator al maşinilor, al industriei, al sporturilor cu motor.