Despre jeg

Încă din fragedă copilărie am constatat că oamenii care mă înconjoară dispun fiecare de câte o doză mai mare sau mai mică de jeg, așa cum și eu ascund cumva pitit prin suflet așa ceva. Jegul e în noi, în fiecare din noi și el iese la iveală în diverse situații. Creștinii spun la jegul ăsta păcat, eu azi o să îi spun jeg. Cele mai timpurii amintiri despre jeg și momentul în care am luat prima dată contact cu acesta datează încă din clasa I, nedreptăți care țineau de recompensa pe care o primeau elevii în funcție de cât de prezenți erau părinții în susținerea școlii: unii reparau bănci, alții ajutau la zugrăveală, alții meștereau după priceperea lor la o clanță, la o față de catedră, la o perdea, la mai știu eu ce alte nimicuri din astea care o sprijineau pe învățătoarea mea în efortul ei de a ne oferi o educație bună. Cum ai mei nu erau fruntași în activitățile de acest gen și cum din născare au cam urât lingușeala, veneau rareori la slugărnicia atât de binefăcătoare în carnețelul de note. Rezultatul a fost că nu am luat în clasa I nicio mențiune, nimic, fapt care oarecum m-a descurajat în exercițiul școlar de după. Aveam medie bună în primul an de școală, obținută pe învățătură, pe bune. Apoi prietenii, aceste ființe minunate care pot fi mai aproape ca un frate, au excelat și ei (NU TOȚI) în a-și etala jegul sub ochii mei, fie în relațiile cu mine fie în relațiile cu ceilalți. De la orgolii prostești și nedreptăți la ură, de la trădare și minciună la dezamăgiri, fiecare în parte au constituit lecții pe care viața mi le-a oferit cu privire la natura umană și la ceea ce ascunde aceasta pitulat în fiecare din noi. Am și am avut și prieteni care sunt exemple de moralitate, decență, bun gust, onoare și toate cele. Numai că unii m-au dezamăgit crunt și - din trecutul meu - cred că mai degrabă aceștia mi-au rămas în memorie. Îmi amintesc că înainte eram mai darnici și mai calzi. După Revoluție însă, am constatat că oamenii au scos din ei orgolii de neimaginat în anii comunismului, când cea mai mare infatuare era că aveai Lada în loc de Dacia, sau Skoda în loc de Oltcit: rude cu care nu schimbasem nicio replică mai dură de „vai ce rău îți stă părul mătușică” au ajuns să fie inamici demni de toată ura (reciprocă) atunci când se discuta despre politică de exemplu, alte cunoștințe au dat de bani și deja nu mă mai calificam la a mi se răspunde la salut, altele țineau cu tot dinadinsul să li se recunoască merite inexistente. Brusc nu mai eram cunoștințe, deveneam rivali din mai știu eu ce motiv. Rivalitatea se educa cu fiecare zi sau lună care trecea, astfel că uitându-mă acum la mine nu mă simt foarte mândru. Eu nu eram așa de jegos ca azi, aveam alte idealuri și alte modalități de a reacționa cu oamenii și alte căi de a exprima ceea ce simt. Simțeam altceva. Eram mult mai calm, mai liniștit pe interior, mult mai nepăsător la ceea ce se întâmplă în jurul meu, credeam că a avea atitudine nu este treaba mea. Eu nu sunt viteaz, erou, lider, deținătorul adevărului, carismatic și așa mai departe. Așa îmi spuneam molcom în barbă și treceam nepăsător pe lângă tot, eram doar un observator al vieții, îmi vedeam de traiul meu liniștit și perseveram în a încerca să mă apropii de Dumnezeu. Acum joc tot felul de roluri în care îmi place să cred că îmi pasă de ceea ce se întâmplă cu ceilalți, în societate, în viața politică, la serviciu, oriunde, acționând după puterea și priceperea mea. Numai că odată asumată misiunea asta trebuie să îmi asum și alte aspecte care vin musai la pachet, nu neapărat bune. M-am trezit că lupta cu jegul din noi este mai grea de cum îmi părea la prima privire, că jegul meu este tot jeg, la fel ca al tuturor și că trebuie să lupt în primul rând cu acesta pentru a putea da sfaturi altora.

Eu, adolescentul

Eu, adolescent fiind am fost un tip timid (si nu garantez ca am scapat). Ascultam rock si imi taiam blugii 3 sferturi, blugi pe care initial ii scriam cu pixul in timpul orelor de mate, scriam pe ei insemne de genul AC/DC sau Mettalica, prostii din astea. Desenam din creion sau pix iar tata, cand se mai afuma un pic, credea despre mine ca eram un desenator bun. Nu eram, erau simple linii si curbe care incercau stangaci sa ilustreze un soricel sau mai stiu eu ce altceva, depindea de inspiratie. Desoperisem un desen care credeam eu ca e insemnul meu, o cruce in 3 directii, desen de care am uitat total pana mai anul trecut. Aveam caietele toate desenate cu cate ceva si uram monotonia copertilor ceausiste sau postdecembriste. Nu am reusit niciodata sa imi las plete desi m-ar fi tentat un look mai plesuv asa, credeam eu atunci ca succesul la fete este asigurat de claia de par dezordonat. Habar nu am nici azi daca este sau nu asa. Mi-am ingrijit ciuful si imi faceam tot felul de stiluri ca sa fiu si eu modern. Na, asa erau vremurile, imi faceam stea in frunte de ziceai ca-s minim un starlet din top 10 Bilboard. Eram - ca de altfel mai toata viata mea - responsabil cu glumele si eram al naibii de incantat cand fetele radeau zgomotos si cu pofta la ghidusiile mele. Si azi mai am aceasta traire. M-am apucat de fumat si am incercat cateva marci de tigari, dar am ramas si azi fan Lucky Strike. Eram cu Rothmans si Lucky. Numai daca is al naibii de stresat fumez de la altii altceva, altfel nu mi-am cumparat nimic altceva decat Lucky Stryke, al carui fan devotat am sa raman (cred eu) toata viata. Fie si numai asa, in amintirea vremurilor alea boeme. Nu am fost un salbatic in sensul erotic a cuvantului, mai degraba un tip sters, din multime, un conformist - in ciuda unei aparente fronde. Nu am fost un sportiv niciodata, cred ca la cuvantul lene in DEX exista poza mea spre exemplificare. Asta e, nu are rost sa ma ascund. De mic iubeam marea ca pe mine insumi, iar cand am avut ocazia am mers la plaje pe litoral; nu mai insist, exista deja o postare detaliata a acestui aspect. Din adolescenta mi-am descoperit melodia vietii, melodie care a ramas si azi in inima mea ca fiind a mai faina: Radiohead, Creep. Am ascultat Radiohead la greu alaturi de prima mea iubire adevarata, o fata foarte frumoasa si azi dar al carui nume nu il voi pomeni acum aici din motive lesne de inteles... Bine, nu mai eram chiar un adolescent, dar am iubit ca unul. E clar ca ascultam rock. Albumul celor de la Vama Veche, Vama Veche, il stiam aproape pe dinafara si chiar si in zilele noastre il ascult cu placere. Formatia asta s-a inventat fix numai pentru albumul ala, tot ce au creat in afara de asta a fost balast. Ascultam de asemenea Enigma si Enya, Pink Floyd, Queen si chestii de genul. Odata facusem o fixatie pentru Blue Sistem. Mi-a trecut. Ca adolescent am urat bautura, nu ca azi as fi un mare fan. Dar m-am imbatat odata crunt si tin minte si acum starea total idioata in care nu controlam nimic din ceea ce se intampla cu mine, lucru care mi-a displacut la maxim. Nu m-am mai imbatat niciodata de atunci, imi place sa detin controlul, cel putin controlul pe fizicul meu. Imi placeau (si imi plac si azi) la nebunie masinile. La un moment dat, tata, cand se mai afuma el asa (se afuma des), ma dojenea ca mai degraba ma uit dupa mai stiu eu ce masina pe strada decat dupa o femeie, lucru care pe el aparent il deranja. Cred ca la capitolul asta am recuperat binisor ca om in toata firea, sau ce oi fi eu acum... Ma bucuram de orice: o pisica, un zambet, o gluma buna sau un film de calitate. De citit nu am rupt, nu am la activ nici macar 25% din lecturile obligatorii ale scolii. Gaseam eu o metoda sa ma fofilez, de regula stateam chitic, cuminte ca un ingeras numa numa sa nu ma remarce profa si sa ma intrebe te miri ce din ce aveam de pregatit la capitolul citit. O tactica buna, recomand. Una peste alta, am fost un tip banal, cu bucurii mai multe si mai putine necazuri, care mi-am trait adolescenta asa cum am vrut. Micile drame inventate de unii pentru a putea spune "viata e de cacat" nu m-au pasionat niciodata, am trait simplu, banal. In adolescenta m-am apropiat cu adevarat de Dumnezeu si mi L-am asezat acolo unde ar trebui sa ii fie locul in fiecare dintre noi: in inima. Nu iubesc nimic mai mult decat Domnul, chiar daca din actiunile mele nu ai putea spune asta. Visul adolescentei mele era sa ma calugaresc, vis care ma mai bantuie si azi cu intensitati diferite. Si atunci si acum spun ceea ce gandesc. Daca vad o fata frumoasa ma gandesc si azi ca si in adolescenta ca acea faptura a fost creata fix pentru a ma bucura pe mine. Na, asta e o prostie, stiu, dar uneori intalnesti cate un inger de fata de iti dau lacrimile de frumoasa ce este, vezi cum toata faptura e o eleganta si o gingasie si pe bune ca-s sensibil la asa ceva. Uneori visam sa pot sa le sarut pe toate fetele care mi-au placut in viata, dar pentru asa ceva in ziua de azi se da de la 3 la 5 ani. In adolescenta mi-am dat seama ca una din cheile fericirii este sa iubesti cu toata fiinta ta. Recomand. Iubiti pe Dumnezeu, iubiti oamenii din jurul vostru, toate animalele, viata, iubiti frumosul, iubiti pacea si tot ce va inconjoara. Da, e chiar atat de simplu.

Tiganii

Tiganii copilariei mele sunt acei tigani frumosi de care ne amintim cu placere de fiecare data cand ne scotocim memoriile dupa intamplari frumoase sau care au un parfum romantic aparte. Am avut - si am si acum - vecini tigani. Sunt oameni mai mult decat respectabili, care nu au facut (cel putin in copilarie) nimic din ceea ce credem noi romanii despre ei ca ar face ca tigani. Ne-am jucat de fiecare data si cu ei si am fost prieteni, nu ca azi cand unii parinti isi indruma odraslele sa stea deoparte de picii rromi. Nici nu stiu cum sa le zic, si cred ca nici ei nu mai sunt siguri cum sa li se zica, eu aleg sa le zic tigani pentru ca nu cred ca este ceva periorativ in termenul asta. Pe vremea copilariei mele dusmanul era ceausescu, sistemul, partidul. Nu cunosteam pe atunci rasismul si ura uneori ilogica a unora impotriva altora. Nasul meu era tigan. Era un om foarte elegant, galant, cu scoala vietii si care din pacate s-a stins prea repede. Imi aduc aminte numai franturi de memorii, eram foarte mic cand a murit. Tin minte caldura si pacea cu care imi vorbea, tin minte ca m-a luat odata in ceasornicaria lui sa imi arate cum repara el ceasuri, tin minte ca purta intotdeauna costum si avea o mustata foarte ingrijita. Tin minte ca ma iubea. Apoi, imi aduc aminte de vecinii pici ca mine cu care ne jucam pana crapau pietrele. Zilnic pe la bloc trecea "tiganca cu seminte" de la care ne luam seminte "de un leu". Pana ne-am prins noi piticii ca paharul ala mare de lemn avea de fapt o scobitura foarte mica restul fiind plin, a trecut ceva. Ne luam apoi de 5 lei, ca sa avem mai mult. Deseori se auzea printre blocuri, uneori din departare, cantecul sacadat al unei cersetoare care venea de fiecare data cu un copil. Anii treceau dar ala parca tot mic ramasese. Cred totusi ca schimba copii, altefl nu imi explic. Mai ieseau oamenii si o mai ocarau pe amarata ca ii trezeau "pe aia micii", altii ii puneau intr-un ghemotoc de hartie 3 lei sau chiar 5 si ii dadeau "sa aibe si ea sa isi ia o paine". Tot intre blocuri se auzea uneori un strigat lung care devenea mai clar cu cat se apropia omu'. Striga tot pe o melodie pe care nu o sa o uit niciodata "fiareeeeee luaaaaaaaaaam". Fiare nu le dadea nimeni si enigma a ramas si pana azi: cine tinea fiare in casa pe care sa le dea oamenilor astora, si daca nu avea nimeni fiare de ce strigau ca apucatii toata ziua printre blocuri. A, am uitat sa spun, astia cu fiare veneau cu caruta si calul, asa mai vedeam si noi astfel de animale, unele mai ingrijite, altele mai pricajite. Odata la 3 - 4 luni la usa sunau oamenii care lucrau la salubritate, celor care la vremea aia le spuneam gunoieri. Spuneau ca sunt de la salubritate si ca au nu stiu ce deces al nu stiu carei matuse si sa ii ajutam si noi cu ceva ca ei sunt saraci. Tineau in mana 2 hartii de 25 de lei ca sa vedem noi ca si alti vecini au dat. Cand aveau bani, parintii le mai dadeau si lor de-o paine, desi era clar ca nimeni nu credea ca in tiganie se moare atat de precis, fix la 3 luni. Odata cu venirea Revolutiei aceste practici au fost interzise. Cum nu cred ca o postare de 2 kilometri este prea usor de urmarit si cum nu doresc sa imi plictisesc cititorii, ma voi opri aici, dar daca scotocesc dulapul cu amintiri sigur mai gasesc ceva. 

Iernile copilariei mele

Ca tot este afara un viscol de cade casa, mi-am amintit de iernile copilariei mele, in care ieseam toti piticii de la bloc si ne bulgaream cate 5 ore si tot nu ne saturam, frecam fetele cu zapada sau ne luam noi de la ele papara, in care ne dadeam cu saniile pe derdeluse pe care le inventam daca nu existau, pana la ore tarzii din seara, cand parintii cu greu ne urneau sa ne bagam la caldurica. Dupa cateva ore de zbenguiala, intram in casa scarii si ne puneam manusile ude leoarca la uscat pentru ca dupa ce ne incazeam nitel sa o luam iarasi de la capat cu joaca. Erau zapezi serioase care cadeau de regula la inceputul postului - cam asa - si care asigurau material de joaca din abundenta pentru noi copiii. Idei aveam cu gramada, fie cream ghetuse pe care le ascundeam cu zapada si ne amuzam cand cate un pensionar mai putin sprinten cadea alunecand pe luciul pe care inainte ne dadeam pana rupeam 3 perechi de cizme, fie faceam cazemate inalte de un stat de om carora "aia marii" le asigurau si acoperis din crengi si mai stiu eu ce plastice, fie mergeam in parcul Moghioros (actual Drumul Taberei) si ne dadeam drumul de pe pante mai line sau mai abrupte cu saniile si jucam "parcatea". Faceam deseori trenulet din sanii, legand si cate 5 - 6 sanii si ne trageam unii pe altii pana ne ieseau limbile de un cot afara. Marea bucurie daca il trageai pe unul era sa schimbi brusc directia de deplasare sa il aruci pe musteriu de pe sanie. Niciodata nu stiai cand ti se pregateste ceva si  de regula cautai sa te ancorezi bine in saniuta din fier si lemn. Faceam oameni de zapada din aceia cu 3 bulgari mari unul peste altul, nu cum se fac azi cu tot felul de forme pornografice de iti e si rusine sa te uiti la ei. Uneori faceam robotei, adica un soi de oameni de zapada cu capul patrat carora le infigeam 2 crengute pe post de antene. Cand mergeam in vizite la bunici la casa, imi placea sa ma lipesc de soba sau sa stau cuminte langa aceasta, imi placea (si imi maiplace si azi) sa simt cum aceasta dogoreste tone de caldura. Era ca o sfidare a viscolului sau frigului de afara si nimic nu ma facea mai fericit decat atunci cand stateam langa soba si ascultam lemnele trosnind. La bloc unde stateam, in ultimii ani de dinainte de a cadea Ceasca, nu prea se mai dadea caldura asa cum trebuia, iar ai mei cautau tot felul de solutii de compensare. Principala solutie era sa tina aragazul aprins, dar nici gazele nu aveau presiune uneori, asa ca cineva a invetat  caramida de teracota (sau habar n-am din ce o fi fost) care atunci cand era presiune se punea pe aragaz la incins, iar daca gazele se opreau cate o ora - doua caramida dogorea in continuare. In fine, vremurile alea au apus. Sau cel putin par a fi apus... Uneori ieseam cu lopeti (care se gaseau la fiecare administratie de bloc) si mai dadeam zapada din fata blocului, asta atunci cand vecinul nostru care lucra pe un tractor din ala mare (o Wola) nu avea cum sa traverseze de la statia de betoane de vis-a-vis sa ne dea si noua zapada. Iarna el era cel mai iubit vecin, caci ne scutea de un mare efort pe noi toti. Cand mergeam la scoala ne bagam prin zapada neumblata si aveam mai mereu picioarele ude din acest motiv. La scoala ne lua 2 ore sa ne revina simturile la picioare, dar tot nu ratam ocazia de a ne infige in cea mai neumblata si alba zapada intalnita pe drumul spre scoala. Asa erau iernile in care nu aveam nicio grija, iernile copilariei mele.