În armată 2

Bun, deci cam așa cu primele impresii ale primelor zile de armată. Nu intenționez să descriu fiecare zi, din singurul motiv că nu îmi amintesc chiar fiecare zi, deși recunosc că o astfel de idee m-a încercat. Glumesc. Să trecem mai departe cu armata mea. La un moment dat aveam să fim înștiințați oficial de către comandantul nostru că urmează a merge detașați - pentru 3 luni spunea domnia sa - la instrucție la Bacău. Se decisese deja destinația și fusese după inima lui Eugen care recomanda „cea mai faină unitate de parașutiști din România”. Trebuia să ne anunțăm familiile că urmează să plecăm din București, să nu își facă griji și alte asemenea. Am dat un telefon acasă și am anunțat că totul se petrece după inima mea, adică voi face armata - sau măcar o perioadă - în afară de oraș. Țineam tare mult să merg să văd și alte orașe, să fiu măcar temporar concitadin cu alți români. Nu pot explica de ce sau ce anume mă îndemna să gândesc astfel la acel moment, dar știu clar că asta îmi doream. Sau, ca să fiu mai corect, îmi doresc. Nu m-aș supăra tare mult sa am bani să îmi iau o casă undeva în afara orașului... Să nu deviez. Bun, la un moment dat am primit și armele, niște superbități de kalașnicoave de 5,45 cu pat rabatabil, ceea ce aveam să învăț că sunt cele mai ușoare arme din Armata României. Nu erau chiar foarte precise, dar senzația pe care o aveam când trăgeam îmi este și astăzi proaspătă în memorie. Îmi pare tare rău că nu mai am șansa unei trageri ca în armată. Armele le-am primit cu o zi înainte de a pleca la Bacău și am primit câteva sfaturi de începători cu privire la utilizarea lor la rece, iar cel mai important aspect consta în memorarea seriei ștanțată pe ea. În fine, vine ziua plecării și contrar așteptărilor mele ne-am îmbarcat toți marafleții într-un camion din acela cu prelată, tip militar, imposibil să nu îl știți. Credeam că mergem cu autobuzul, eventual și la clasa I. Ne-am luat cam tot ce primisem în 3 zile de stat la București, uniformă, armă, tot tot, inclusiv celebrele valize de lemn pe care desigur că fiecare le aveam. Urcați pe 4 rânduri în camion, am plecat la Bacău cu speranțele și optimismul util în astfel de momente. Speram că vom găsi traiul pe vătrai, din moment ce în 3 zile de armată nu avusesem parte de nimic din ceea ce se povestea în civilie. După un drum în care curentul a fost principala noastră cunoștință, după ce făcusem destule glume cu cei care stăteau cu mașina în spatele camionului nostru, după tot felul de întâmplări care atunci mi se păreau amuzante dar acum nu mai catadicsesc nici măcar să le pomenesc, am ajuns în sfârșit la Bacău. Unitatea nu mi-a lăsat nicio impresie bună, la prima vedere părea ceva părăsit, neîngrijit, total diferit de ceea ce văzusem la București. Ne-am coborât din camion și am luat primul contact cu ceea ce aveau să fie comandanții noștri dacă pot spune așa, adică cei care aveau să ne instruiască pe parcursul a 7 (nu 3) luni. Ne-au luat tare, cu voci ridicate și autoritarism excesiv după opinia mea și după cum sunt eu format ca și om. Mai apoi am înțeles care era ideea, dar la acel moment mi s-a părut că acesta ar cam fi primul „șoc” al armatei, dacă pot folosi acest cuvânt în acest context. Am primit paturile și desigur că mi-am ales patul de jos. Deja aveam experiență. Cu cât am cunoscut acea unitate cu atât mi-am dat seama că prima mea impresie a fost bună. Existau multe lipsuri, multe probleme care nu au fost rezolvate prea bine și care au produs un disconfort real elegantului din mine. Am învățat multe chestii utile pentru întreaga viață în acele momente și nu regret deloc acele perioade mai grele din viața mea. Principala problemă a acelei unități era alimentarea cu apă. Dimineața dacă nu mergeai la spălător (așa se numește baia în armată) până pe la ora 6, 6:15 pierdeai apa cu care îți făceai o oarecare toaletă și erai nevoit să te speli cu apa din butoiul prevăzut cu robinet. Nu era chiar cea mai plăcută senzație să folosești apa aceea. Apoi, poate puțini se gândesc, dar pe timpul cât nu era apă, aveam o certă problemă cu nevoile fiziologice ale unui om normal. Eu vre-o 10 zile nu am fost normal, căci constatasem o oarecare constipare probabil datorată schimbului de confort... Nu insist căci am o vagă bănuială că nu exact asta vă așteptați să vă povestesc. Buuuun. Odată cu trecerea zilelor am constatat că băieții ăia exigenți să le spunem nu erau chiar atât de răi cum au dorit să pozeze. Erau de fapt niște băieți de zahăr, sufletiști, oameni simpli care ne înțelegeau mai bine de cum credeam noi. Disconfortul fizic creat de multele lipsuri ale unui trai minimal le suplineam cu glume militărești de genul „țambal”, „șocul”, „bascula” și altele de genul. De regulă adormeam tare târziu tocmai pentru a nu lua țambal sau basculă sau mai știu eu ce. Unii mai disperați de viață sau de orice în general, săreau gardul și mergeau la distracție în oraș, sau mergeau să își cumpere vodcă sau mai știu eu ce nenorociri din astea. Cunoscând legende, și-au făcut inclusiv alcool din....pastă de dinți, chestie care și azi îmi e imposibil să îmi dau seama cum a putut fi consumată. Nu toți au perceput acest disconfort așa cum l-am perceput eu, iar unii au trăit adevărate drame și nu reușeau să se adapteze prea ușor acestor privațiuni. Viața noastră avea să se schimbe pe perioada anului ce l-am petrecut în unitățile militare, a unora în bine, a altora deloc pozitiv. Ceea ce aveam să trăim ne-a oferit prilejuri de a fi mândri sau de a lansa câte o minciunică, iar astăzi mi se pare că eram tare simpatici la acele vremuri. La Bacău am făcut joncțiunea cu alți băieți care fuseseră și ei repartizați acolo pentru instrucție, astfel că dacă noi plecaserăm cam 30 de oameni (groso modo) acolo eram un colectiv de cam 80 de militari. Voi reveni cu povești, cred că am multe de povestit.

În armată

La un moment dat a trebuit să merg și în armată. Știți cum era, legende multe, sperieturi, oameni schimbați după ce au stat un an în armată și tot tacâmul. După ce am terminat liceul, am așteptat să îmi vină și mie ordinul de încorporare ca mai tuturor prietenilor de pe la bloc care erau de un leat cu mine. Cum trecuseră deja vre-o doi ani și nu am avut niciun semn de la oamenii ăia, am mers la centru de recrutare care se află undeva pe o străduță pe la Kogălniceanu. Când m-a văzut tipa care era acolo responsabilă cu hârțogăraia, mi-a spus aparent victorioasă că „în iunie te ridicăm”. Logic, de aia mă și prezentasem acolo, chiar vroiam să fac armata, îmi plăcea și și acum cred ca e carieră bună pentru un tânăr (pe vremea aia) ca mine. Bineînțeles că nu îmi trimiteau chemare pentru că la ei figuram pe numele Eugenia... La vre-o 2 luni după ce m-am prezentat la ei tata a suferit un accident vascular major caz în care am început să dau din colț în colț, pentru că eu vroiam să merg în armată unde m-or da, indiferent că era la cucuieții din deal sau lângă casă. Cu ajutorul unui prieten al cărui tată lucra în armată, am reușit ca în cele din urmă să obțin o repartizare la o unitate din București. La data la care trebuia să merg în armată, 21 iunie 1996, m-am prezentat la poarta unității după ce, pentru siguranță, cu câteva zile înainte pierdusem câteva ore bune să găsesc afurisita de unitate, căci mai nimeni nu știa pe unde se află. Unitatea era de parașutiști și, înainte de a merge acolo, făceam tot felul de glume cu tata pe această temă, el părând destul de încântat că fiul său va sări cu parașuta. Am ajuns la unitate condus de mama, fratele și un vecin care ne-a adus cu mașina, eu cărând celebrul valizoi de lemn pe care azi nu îmi mai amintesc de unde l-am procurat. Era vișiniu și nu contrasta deloc cu ceea ce aveam să port pe cap, celebra beretă vișinie de parașutist. Odată ajuns în dormitor, m-a izbit mirosul specific unui dormitor imens, mirosul de motorină, cremă de ghete și naftalină care pentru unuii veniți din civilie era ca un ciocan aruncat în nasurile noastre fine de băieței. Băiatul care m-a condus la dormitor, Eugen îl chema și pe el, mi-s povestit pe drum că nu vom sta la această unitate ci vom merge la instrucție fie la Buzău, fie la Caracal fie la Bacău. Exact pe sufletul meu. El fusese la Bacău și îmi recomanda să am noroc să ajung și eu acolo, că e meserie... În fine, am intrat în dormitor și băieții care erau deja acolo m-au primit tare bine. Aproape că îmi dădeau lacrimile de bucurie că prima zi nu era așa cum o descrisese unii, ba chiar găseam că în armată e chiar fain. Și acum, după satisfacerea stagiului militar și 3 ani de zile lucrați cu mândrie și onoare în armată, cred din tot sufletul meu că în armată este fain. Nu insist. Îmi aduc aminte că un băiat care avea 2 trese galbene pe umăr (aveam pe urmă să descopăr că era un caporal, în 30 minute învățasem și gradele) și al cărui nume l-am uitat cu desăvârșire, mi-a cerut dacă am ceva dulce. Oarecum speriat am scos prăjitura pe care mama mi-o pusese în valiză și i-am întins-o pe toată. A râs cu poftă și m-a invitat să mă relaxez și să nu mai consider că ei sunt mai știu eu ce zei, vroia numai o bucățică. Dintr-o tendință de a-mi face noi camarazi și conștient fiind că aveam să petrec un an cu acești oameni (nu era chiar un an, ei se liberau mai devreme ca mine), am oferit tuturor din plăcinta mea. Am fost oarecum surprins să observ că ceea ce se povestea despre armată, la mine nu se potrivea. La sosirea mea, mai erau doar vre-o 7 - 8 băieți care sosiseră deja, erau cei din Oradea. În fine, zona Oradea. Am stabilit și cu ei naturalele contacte, ne-am prezentat, am uitat toți în 2 minute cum se numește celălalt, am făcut schimburi de nelipsitele prăjituri pe care toate mamele grijulii ni le puseseră în valizele noastre grosolane. Ne-am ales paturile dintre cele libere, care erau mai departe de televizor, căci cele apropiate erau (logic) deja ocupate. Am ales un pat sus, ceea ce pe urmă aveam să regret, căci în cele câteva zile cât am stat la București am dormit deseori cu lumina de la tv în ochi sau cu alte lumini direct pe nasul meu. Paturile erau suprapuse și când am mai fost nevoit să aleg unul am ales pe cel care oferea umbră, cel de jos... Apoi a venit un domn îmbrăcat în uniformă, motiv de reală confuzie pentru noi, căci nu știam niciunul ce trebuie făcut în cazul când apărea „un cadru”. Am luat exemplul celor cu experiență care nu au făcut nimic deosebit și care vorbeau cu un limbaj absolut uman, familiar, natural cu acest om... Așadar, era și el om, și momentan ne comportam ca niște oameni normali care se întâlnesc la piață sau oriunde. El a fost cel care ne-a adresat primele cuvinte mai oficiale, ne-a spus ce avem de făcut în următoarele ore, ne-a dus la el la magazie și ne-a oferit primele semne serioase ale faptului că am început armata: ne-a echipat cu uniforme. Ne-a explicat de ce nu primim uniforme absolut noi (urmează o perioadă de instrucție și nu e ok să tăvălim uniformele noi, pe care aveam să le primim după terminarea instrucției) și ne-a dat să semnăm ceva hârtii cum că am primit uniforma. Bocancii erau noi nouți, la fel și niște budigăii pe care nu i-am purtat decât în ziua aia, ce se numeau în limbajul militar AZP (aparat de zdrobit puțele, căci cam acesta era efectul lor asupra firavelor noastre părți anatomice). Prima masă am reușit cu greu să o mănânc, diferența față de ce gătea mama fiind una sesizabilă pentru mofturosul din mine. Seara s-a încheiat după ce am mai stat de vorbă cu câțiva oameni cu grade importante, unul s-a prezentat ca fiind comandantul acestei unități și ne-a vorbit tare frumos despre viața de militar, despre ce urmează să învățăm și alte asemenea aspecte care priveau efectiv viața noastră pe următorul an. Unii dintre băieți erau mai încântați, alții mai puțin încântați, alții erau indiferenți. Asta a fost starea lor de spirit întregul an și indiferent de ce se întâmpla ei rămâneau stabili pe percepția lor. Apoi am mers și ni s-au prezentat sectoarele pe care urma să întreținem curățenia, apoi iar masă și după 30 de minute de relaș după aceasta, am încercat să schițăm ceea ce în regulamentele vremurilor respective se numea programul de seară. La acesta m-am prezentat în AZP-urile pe care înțelesesem că este obligatoriu să le purtăm (nu era, am aflat a 2-a zi) și... bocanci, căci după ce am lucrat vre-o 3 zile la dotarea valizei cu toate cele, am constatat la fața locului că uitasem să pun papuci. Eram tare hilar, chel, cu AZP-urile alea ridicole bleu și cu bocanci. NU era obligatoriu să mă tund la chelie, dar cum până la vârsta aia nu încercasem așa ceva, mi-am spus că e o ocazie unică să văd cum îmi stă fără să șochez pe nimeni. După program am stat lejer și am interacționat toată lumea cu tată lumea. Eram din 3 zone, Bucureștenii, Orădenii și Brașovenii, fiecare având în medie cam 10 reprezentanți, deci eram înjur de 27 - 30 de oameni, în veci nu îmi amintesc numărul exact.

Cu mașina

Părinții mei nu au avut mașină. Mare fan al mașinilor - ca orice băiat aș spune - am căutat tot timpul să fiu în preajma mașinilor și să mă plimb cât mă țineau puterile cu acestea. Când eram pici mic, aveam de fiecare dată minim 10 - 12 mașinuțe pe care le desfăceam și le făceam la loc de mai multe ori. Mă jucam până crăpau mâțele - vorba lui Creangă, și de multe ori preferam să stau în casă să îmi fac drumuri și mai știu eu ce prin casă în loc să bat mingea cu copii afară. Pe atunci asta era ceva anormal, căci eram cel puțin 30 - 40 de pici pe afară și găseam deseori mii de modalități de joc în aer liber, noi am fost o generație numeroasă. Atunci când se punea problema să merg undeva cu mașina vre-unui unchi, eram pur și simplu în transă. Îmi aduc aminte de o călătorie până la munte la Sinaia, pe care am făcut-o cu un unchi de-al meu și pe durata căreia am fost pur și simplu extaziat. Nu am spus nimic tot drumul și stăteam la mijloc pe bancheta din spate pentru a putea urmări acul vitezometrului și alte manevre pe care le făcea șoferul. Azi mi se pare hilar, dar cu mintea unui puști de 6 - 7 ani mi se părea că este cel mai frumos lucru care mi se întâmplă. În serile toride de vară, vecinii mei ieșeau cu o găleată cu apă cu spumă și un burete și își spălau mașinile, motiv pentru noi picii de a ne băga în seamă cu tata lui x sau y care avea mașină. De regulă solicitam scaunul șoferului pe care era mare concurență și ne jucam cu volanul trăgând de el stânga - dreapta și mârâind de ca și cum ar fi mers motorul; mimam frâne și alte alea spre realul amuzament al taților vrenici. Uneori mai acționam maneta ștergătorului (eu îi spuneam ”aștergător„) și priveam încântați cum avem controlul asupra a ceva din mașina aia. Cei mai mulți oameni aveau Dacia, dar și Skodele, Lăzile și Oltciturile își făceau numărul cu noi pe post de mari șoferi. Apoi, când s-a construit linia tramvaiului 35 care trece prin spatele blocului nostru, mergeam și îi rugam pe militarii ăia care conduceau utilajele aduse acolo să ne lase să ne suim și noi pe ele. Mamăăăă ce încântare, deși azi îmi dau seama că nu era mare chestie, nu era decât un tractor cu șenile și manete. Avea ștergător de parbriz manual și ne jucam cu ăla când militarii nu erau atenți. Apoi, când m-am făcut mai mare găseam orice prilej de a merge cu amicii mei pe te miri unde, tot pentru a mă plimba cu mașinile lor pe care tații lor li le dădeau acum spre folosință. Porecla mea de pici de la bloc, Jebeleanu (de la scriitorul cu nume omonim, Eugen Jebeleanu) am căpătat-o tot într-o mașină, un TV cu care un nene ne plimba pe noi piticii în jurul blocului. Când jucam fața ascunselea câte 4 - 5 ore, foloseam mașinile parcate în fața blocului pe post de sprijin de pus. Deseori, venind în viteză pentru a scuipa pe ăla de se pusese sau când găseai pe careva (dacă te puneai) săracele Dacii primeau câte o palmă pe capotă de se auzea până la etajul 9, iar dacă gluma se îngroșa ne opream din joc și - pentru echitate - alegeam și altă mașină. Nu știu cum se fac azi mașinile, dar acele Dacia 1300 sau 1310 rezistau cu brio jocurilor noastre repetate și parcă și posesorii erau mai blânzi decât posesorii din ziua de azi, când practic îmi e imposibil să văd cum ar putea piticii de la mine de la bloc să mai joace așa ceva, cred că ar fi altoiți bine de niște băieți din ăștia mai etnobotanici ca să le zic așa. Fiecare vecin avea locul lui de parcare și de cele mai multe ori vara știam exact cine este la mare după cât lipsea mașina din parcare. Aveam un vecin care avea o rulotă pe care o mai vizitam uneori să jucăm o carte sau pur și simplu să stăm de vorbă acolo, ni se părea nouă că e mai fain. Desigur era foarte cald și propietarul pitic ne invita să facem altceva căci ne sufocam efectiv. Atunci când mergeam cu mașinile RATB (transport în comun) preferam să stau la prima ușă și să urmăresc cum șoferul mânuiește levierul imens al schimbătorului de viteze al autobuzului. Cei mai mulți aveau un balet în ei de uitai să cobori dacă nu erai atent. Mișcările lor ample, tremuratul nelipsit al autobuzului și tot ceea ce însemna conducerea unui astfel de mastodont erau pentru mine magie curată. Uneori trăgeam cu ochiul și la manipulanții de tramvaie și chiar și astăzi mi se pare tare fain să pilotezi o ditamai râma întorcând doar de levierul acela în stânga sau în dreapta. Când mai mergeam pe la tata la serviciu, principala mea distracție era să mă cocoț în camioanele alea și să fac tot felul de chestii prin cabină. Tata lucra la un garaj din ăsta de tiruri, la ITBN. Existau pe vremea aia doi sau trei transportatori care făceau export pentru România: ITBN - celmai mare, ITIA și cred că și Transcomul. Erau pe atunci celebrele Roman și - poate că puțini știu că a fabricat și camioane - Skoda. Imediat după Revoluție au apărut primele Volvo, ceea ce a fost minunat pentru șoferi, dar mai puțin minunat pentru multitudinea de mecanici care își cam pierduseră obiectul muncii, căci astea nu se mai stricau așa des. Mamă ce fericire pe mine când mergeam pe la tata pe la serviciu. Odată, mai mare fiind, nu am rezistat unei oferte a unui bun prieten și văr de-al meu de a face o călătorie alături de el și un amic până la Iași, mergând cu TIR-ul. Și acum îmi mai doresc să am destui bani pentru a-mi cumpăra un TIR-rulotă cu care să mă plimb în toată lumea. Am un Matizel pe care îl ador și dacă e de mers undeva cu mașina nu refuz, indiferent cât de departe sau aproape ar fi.

Ciocolata

Sunt un mare admirator şi un mare consumator al dulciurilor. Despre vafele şi gumelele cumpărate din preajma blocului unde mi-a petrecut copilăria am mai discutat, dar despre tonele de prăjituri consumate până azi nu am mai zis nimic. Îmi aduc aminte de vizitele la o mătuşă de-a mea care era fabuloasă în ceea ce priveşte prăjiturile. Deşi încă de pe vremea aceea avea un serviciu care o ţinea deseori la muncă până pe la orele 18, ea găsea timp pentru a ţine casa într-o curăţenie exemplară şi pentru a face tot timpul prăjituri. Mă gândeam serios la momentul în care mi-ar fi scăpat ceva pe jos şi îmi spuneam că nu cred că aş fi avut absolut nicio problemă în a ridica îngheţata sau ce ar fi căzut şi să continui să o mănânc. Aşa cum spuneam, mare amatoare de prăjituri, la mătuşa mea găseai zi de zi cel puţin 2 feluri din aceste elemente ale raiului meu de pici. Nu exista să merg în vizită şi să nu fiu servit cu o ciocolată de casă sau mei ştiu eu ce negresă, şarlotă sau ecler. Nu pot uita niciodată gustul acela minunat al ciocolatei de casă, care, spre deosebire de ce găseai la vremea aia în comerţ, era pur şi simplu un deliciu. Gustul dulce şi conţinutul care practic ţi se topea în gură erau tot ce poate fi mai bun în materie de răsfăţ. Uneori, pentru a mă atrage să vin într-o vizită să mă mai joc cu verişorii mei, îmi spunea la telefon sau transmitea prin mama că tocmai a scos de la cuptor o ciocolată caldă care miroase de îţi plouă în gură. Rareori refuzam să iau maşina 108 şi să număr nerăbdător cele câteva staţii care mă despărţea de apartamentul ei. Mama făcea rar prăjituri, dar atunci când îşi punea ambiţia ieşeau unele tare gustoase. Negresa era cea mai la îndemână, dar şi eclerele, nucile şi încă una, nu ştiu cum se numeşte. Noi îi spuneam prăjitura cu miere, căci la blat se folosea miere. Era un strat maro unul alb, iar crema aceea albă era atât de bună încât mama era nevoită să ascundă din prăjituri pentru a nu fi devorate de mine şi de fratele meu. Nu am reuşit să o conving nici azi pe mama să facă prăjitura asta inversând numărul de blaturi, aşa cum face o vecină de la care a şi luat această reţetă. La noi erau mai multe blaturi şi mai puţină cremă, la vecina era invers. Nu pot uita cozonacii pe care îi făceam mai toţi ai casei în perioada de Crăciun. Necesita o batere specială, care ne sleia de efort, dar rezultatul vă asigur că merita toată strădania. Fericirea mea atingea cote paroxistice atunci când cozonacul se lăsa şi devenea cocos, ceea ce o întrista pe mama, care se plângea 10 zile că i-a dat cozonacul înapoi. Ei îi place atunci când cozonacul creşte în tavă şi iese pufos şi mare. Mie invers. Îmi place atunci când dă înapoi şi coca are o densitate mare, astfel că puteam simţi foarte bine toată savoarea cozonacului, care era demenţial. Nu am mai găsit la nimeni un cozonac care să se apropie de ăsta pe care îl făceam noi, reţeta fiind una de geniu. 5 sau 6 cozonaci nu erau suficienţi pentru setea noastră de dulce. Practic nu mai mâncam mare lucru ci băgam cozonac din ăla de dimineaţă până seara, iar la micul dejun era ştiut: cozonac cu lapte. Toamna mama făcea gem, iarăsi extraordinar de bun. Gemul nostru favorit era de piersici şi de caise. Căram din piaţă câte 2 zile, dar cele 50 - 60 de borcane care ieşeau ne asigurau răsfăţul pe toată durata iernii. Pici fiind, mama şi-a dat seama că eu cu fratele meu devoram câte un borcan întreg dimineaţa, astfel că le mai ascundea. Asta până în momentul în care, din întâmplare, eu cu fratimiu am descoperit ascunzătoarea. Nu am spus nimic, doar ne serveam cu gem la discreţie, iar mama se tot întreba de ce nu mai solicităm aşa insistent să ne fie pusă la dispoziţie minunea. Odată, s-a dus să mai scoată un borcan iar când a văzut că din 10 borcane mai este unul singur, a izbucnit într-un râs sincer şi 3 zile a povestit tuturor cum şterpeleam noi gemul. Fiind undeva sus, puneam scaun peste scaun, unul asigura scaunele ca să nu cadă iar celălalt, în cel mai mare echilibru, se cocoţa pentru a ajunge la ascunzătoare. 2 scaune normale de bucătărie şi unul mic puneam pentru a ne ferici dimineţile. Nu am căzut niciodată, dar dacă era ceva cred ca salvam prima dată borcanul. La cofetărie mergeam rar, căci în afară de 2 - 3 soiuri de prăjituri nu am fost mare fan al acelor produse. Uneori mai găseam Pepsi, dar nu duceam lipsă, căci o mătuşă lucra la Pepsi şi de fiecare dată când mergeam pe la ea primeam să beau pe săturate. Nu mi-au plăcut niciodată prăjiturile astea de cofetărie care au cruste de zahăr, gen amandine sau mai ştiu eu cum se mai numesc. Când mai încercam să mai iau aşa ceva, niciodată nu reuşeam să le mănânc până la capăt. Atunci când mergeam la medic, la policlinica din Dorobanţi, ne opream de fiecare dată după vizită să halim ceva dulce şi un Brifcor. Era acolo, lângă această policlinică, o cofetărie care era destul de bine aprovizionată şi unde deseori auzeai vorbindu-se limbi străine, fiind frecventată de mulţi străini. Acum acolo e o cârciumă din asta de lux unde vine "elita" oraşului să îşi etaleze Ferrari-urile şi mai ştiu eu ce maşină din asta scumpă. Cel mai fericit eram când era ziua vre-unui văr sau verişoare şi ne strângeam toţi piticii sa-i sărbătorim. Exista în acele momente o atmosferă pe care nu am mai reântâlnit-o tare des după 1989, în care ne bucuram sincer că ne vedem şi savuram tort, suc şi mai multe soiuri de prăjituri. Asta se întâmpla pe la ei, căci mie mama nu prea îmi serba ziua de naştere, nici mie nici fratelui, gest pe care îmi e greu să îl înţeleg chiar şi în ziua de astăzi. Nu înţelegeam cum de verii mei care beneficau de părinţi care cel puţin teoretic aveau o situaţie materială mai slabă ca a noastră beneficiau de aniversări iar noi nu prea. În fapt situaţiile erau cam la fel peste tot, nu erau diferenţe sesizabile, iar asta mi-a rămas ca un cui înfipt în memorie... Şi acum mare fiind, sunt (încă) un consumator frecvent de dulciuri. Ciocolata e pe primul loc, dar la sfatul medicului am mai rărit-o. Încerc acum să mă axez pe o cură de fructe şi să încerc pe cât posibil să îmi echilibrez alimentaţia care este total haotică. Rareori mai intru în câte o perioadă în care nu mănânc dulciuri cu săptămânile. Dacă proverbul spune că un vin bun şi o femeie frumoasă nu se refuză indiferent de ce ar fi, eu schimb niţel şi adaptez astfel: o prăjitură bună şi o femeie frumoasă nu se refuză niciodată.