marți, 31 mai 2011

Oracol

Draoste, înşelări, intrigi, simpatii şi antipatii. Actori, filme, muzici, flori şi mai ştiueu ce, toate acestea se treceau frumos într-un caiet frumos colorat cu steluţe şi decupaje din revistele Cutezătorii, Almanahul Copiilor şi mai ştiu eu ce printuri care la vremea aia erau "the ultimate" în domeniul presei scrise. Aceste caiete purtau numele de Oracole şi le deţineau fetele, dar nu era o regulă strâmtă, puteau avea şi băieţii. De regulă în susul paginii se punea câte o întrebare care mai de fiecare dată avea ceva ascuns în spatele său, care extrăgea o informaţie preţioasă la vremea aia pe care posesorul dorea să o afle. Întrebări de genul "cu cine vă doriţi să fiţi prieten" sau simplu, "pe cine iubiţi" erau desigur întrebările cele mai savuroase, la care fiecare încercam să vedem ce s-a răspuns. Pe prima pagină se răspundea la întrebarea din care se afla numele celor care scriau, astfel că primeau un număr de ordine în dreptul căruia scria pe tot parcursul oracolului. După faza cu întrebările, erau pagini în care se făceau tot felul de urări. Pe la clasa a 8-a urările erau tare lacrimogene căci urma să dăm piept cu primul examen mai dificil din existenţele noastre, adică prima despărţire de nişte oameni cu care ai împărţit 5 - 6 ore în medie pe zi timp de mai bine de 8 ani. Speranţele că vom ţine legătura toată viaţa şi că vom rămâne prieteni şi că vom face tot felul de chestii în viaţă au fost năruite de crunta viaţă care ne-a cam împrăştiat prin mai toate colţurile şi deşi stăm şi în acelaşi bloc nu ne vedem cu anii. În oracole fiecare încerca să îşi exprime talentele poetice, poezii scrise în numai 2 registre: fie melancolice, în care ne strigam afinităţile, dragostile noastre fragile de pitici, fie amuzante, în care făceam tot felul de versuri care stârneau amuzamentul cititorului cu umor sau lăsau rece pe cititorul mai serios. Desigur, lipiturile din ziare şi reviste pe care le puneam şi noi aduceau şi ele un plus de culoare oracolului. Pixurile erau consumate pe sigle pe care le desenam fiecare după talentul său, AC/DC, Mettalica, Mercedes, Slayer şi alte asemenea erau omniprezente, atât în oracole cât mai ales pe blugii noştrii (care avea...). Imediat după Revoluţie, când blugi prespălaţi erau mai pe toate drumurile, mai toţi aveam chiar şi la ore asemenea obiecte de îmbrăcat. Altfel, ne expuneam blugii numai la întâlnirile extraşcolare unde ne bucuram extraordinar că nu mai suntem nevoiţi să purtăm uniformele pe care nu le iubeam în mod deosebit. Îţi dădeai seama de simpatiile şi antipatiile momentului în funcţie de cum ţi se dădea să scri în oracol: dacă erai primul/prima, era clar, ai un loc deosebit în inima fetei/băiatului respectiv. Cu cât aveai un număr mai mare cu atât erai mai puţin stimat - ca să zic aşa. Nu am avut niciodată numărul 1 în niciun oracol dar nici numere formate din 2 cifre nu aveam. Ce fain, deşi erau interpreţi precum Romica Puceanu, Gabi Luncă şi mai ştiueu ce astfel de lăutari, nimeni nu trecea în oracol la preferinţe "muzica lăutărească" sau "manelele" sau mai ştiu eu ce astfel de variaţiuni de denumire ale acestui soi de muzică. Era retrograd, nimeni nu se putea lăuda cu aşa ceva, spre deosebire de ceea ce vedem azi. Mai toţi preferam rock-ul şi interpreţi precum Mihaela Runceanu, Eva Kiss, Loredana Grozea, Trio Express şi mai ştiu eu ce alte asemenea lor.

joi, 26 mai 2011

Întâmplare reală

Ha ha ha, mi-am adus aminte aseară, povestind-ui vărului meu de o întâmplare cât se poate de reală pe care am trăit-o la un moment dat când eram în Costinești într-o vizită la plajă. Dacă stău în fiecare an măcar 10 zile la mare, uneori ne mai plesnește plictiseala astfel că mergem să facem plajă și în alte stațiuni. Așa am făcut și acum vre-o 4 ani, când în 2 Mai fiind am decis să dăm o fugă pentru plaja de dimineață până la Costinești. Zis și făcut. Apoi, pe la ceasurile la care oamenii care fac plajă profesionist (asta mi-a venit acum) se retrag, am pus fundurile noastre arse de soare în Matizel și am decis să ne cărăm înapoi la 2 Mai. Numai că din vorbă-n vorbă am decis să facem un popas și să rămânem să mâncăm în Costinești. Nu mai știu care e numele restaurantului, dar știu cu siguranță că era cu profil rustic, foarte cochet, cu ospătari îmbrăcați frumos în costume populare și tot tacâmul. Ne-am zis că ăsta este locul în care aveam să ne stingem setea pentru început și mai apoi foamea, căci înnotul pare-se că adusese ceva mațe chiorăind. Ne-am așezat cuminți la o masă și am așteptat logic după un ospătar. Încercam să facem conversație, normal, să mai treacă timpul până apare insul. Văd pe unul care ar putea fi persoana mult așteptată și îi fac un semn discret cu mâna. Dă din cap aprobator cum că a înțeles și după 3 minute apare cu nota. Fac ochii mari și îl întreb oarecum contrariat „ce e asta”. „Păi, nota” - spune aparent lucid. „Păi ce notă, că abia m-am așezat la masă”. Se uită inițial șăgalnic la mine, apoi neâncrezător, după care îmi dă replica: „păi și mie cine îmi plătește ce a fost mai înainte”... Am încercat să îl lămuresc oarecum iritat că nu pot plăti eu ceva ce au consumat alții și inițial părea că a priceput principul de funcționare. Îmi aduce în cele din urmă 2 meniuri, mă uit cu iubita peste ele și ne comandăm un pepsi pentru nenea șoferul și o bere pentru tanti frumușica. Mai trec 25 de minute și individul apare după ce i-am dat de înțeles de câteva ori că vreau să comand, că m-am decis. Gura îmi era deja un cuptor bine încins că pare-se că exagerasem cu doar un pic timpul petrecut la soare și pielea mea dogorea un pic de căldurică. Iubita la fel. Îi cerem băutura și îi menționez express că nu mai sunt dispus să aștept foarte mult măcar pentru astea pe care le prefer reci ca soacrămea (aș vrea eu). Aduce băutura care era rece. Mi-am spus că toate belelele mele sunt pe cale să se termine și urma să am o dupăamiază plăcută. Când i-am comandat băutura i-am spus fiecare dintre noi și ce dorim de la bucătărie, ca să nu mai piardă omul timp după. A părut că a notat ceva în carnețelul său, ceea ce pe mine m-a mirat căci nu părea genul care știe să scrie... Mai trec câteva minute și la un moment dat gagiul apare la masă la noi și începe să ne așeze pe masă 3 (trei) castroane cu ciorbă. Noi eram 2 la masă. Încerc să comunic cu el și îi spun că noi nu am comandat ciorbă, numai ceva degetele, rechin și nu mai știu ce. În plus, noi suntem 2, cum am putea comanda 3 ciorbe. Știu că pare incredibil, dar omul nostru părea că începe să își dea și el seama de acest paradox, 2 oameni nu prea au cum să comande 3 ciorbe decât dacă sunt fomiști. Iar noi chiar nu păream... În fața noastră la un alt separeu erau 3 oameni, 2 tipe și un domn care auzind parlamentările mele s-au întors la masa noastră și au întrebat despre felurile ciorbelor. Erau ciorbele lor. Își cere stângaci scuze și mută castroanele cu degetul mare în castron la masa alăturată. Zâmbim, râdem cu cei 3 mușchetari de la masa alăturată și așteptăm liniștiți să vină și mâncarea. Consumasem deja pepsi și bere, eram cam la fundul sticlei, mâncarea ioc. Îl chem pe individul care părea destul de transpirat, obosit și mai știu eu ce stări din astea și îl întreb de haleala noastră. Trecuseră deja mai mult de o oră și un sfert de când ne așezasem la masă și eram curios dacă mai durează prepararea. Recunosc că restaurantul era destul de plin și că eram dispus să înțeleg că bucătăria la ora aia era foarte ocupată. De regulă nu sunt genul care să se certe cu ospătarii, să le facă diferite observații și mai știu eu ce gesturi pe care unii le fac din dorința de a arăta audienței că ei stăpânesc situația la acea masă și că totul se va derula conform dorinței lui exprese. Nu. Chiar sunt un tip docil și dacă nu mă consider respectat într-un local nu mai calc neam pe acolo. Așadar, după mai mult de o oră și ceva de când mă așezasem la masă, îl întreb pe gagiul nostru dacă se mai aude ceva cu comanda mea. „Păi ce, ați comandat???” mă întreabă destul de mirat de cum vin eu și îi stric sinergia, homeostazia, echilibrul în care părea că ședea până la acea oră. Nu am mai rezistat. Am început să urlu (a fost singura ocazie din viața mea când am purtat o discuție pe un așa ton într-un spațiu public, nu îmi amintesc să mai fi tremurat de nervi vreodată ca atunci) și l-am întrbat ce a notat atunci când i-am cerut sucul și berea. Se uită retard pe carnețelul lui și exclamă: „aaaaa, da da da, stați că mă duc acum să dau comanda”. Evident am cerut să vorbesc cu șeful de sală care mi-a explicat că „a adus diplomă de ospătar și de aia l-am angajat”. Apoi mi-a cerut să stau că îmi promite că în 20 de minute e gata totul. Evident că am plecat și am cerut nota, moment în care - deși nu sunt un pomanagiu - mă așteptam ca șeful de sală să îmi lase berea și pepsi-ul din partea casei, în fond erau cam 10 lei amândouă. Nu nu, mi-a luat banii și i-am cerut în acest caz restul (era 9,5 sau ceva, oricum nu era 10 fix). În viața mea nu voi mai merge la acea terasă, restaurant, cârciumă sau ce o fi. De atunci merg, mă așez și dacă după 5 minute nu mă bagă nimeni în seamă mă ridic liniștit și plec. Nu am mai întlnit niciodată un astfel de retard angajat pe post de ospătar și nici nu cred că am șanse, deși o verișoară de-a mea care a lucrat pe un vas de croazieră povestea odată că nici nu îmi dau seama cât de imbecili sunt unii. Crede-mă, îmi dau.

sâmbătă, 21 mai 2011

Acum sunt mare

Atunci când suntem pici, cei mai mulți oameni au față de noi comportamente standard: ne mângâie patern/matern pe cap, ne vorbesc pițigăiat, ne zâmbesc mai des ca la maturitate și mai ales ne întreabă tot felul de chestii, printre acestea și celebra „ce vrei să te faci când te faci mare”. Din ceea ce îmi amintesc, eu am dat mai multe răspunsuri la această întrebare, răspunsuri ce le scriu aici.
1. Când eram tare pitic visam să mă fac inginer. Ca atare stăteam culcat pe sub scaunele din sufragerie și le demontam piulițele care le ținea întremate și apoi după ce mimam mai știu eu ce activități care le consideram potrivite meseriei, le montam la loc și îi puneam tatălui cheile fixe și inelare la loc.
2. Șofer. Am mai evocat pasiunea pentru mașini pe care o am. Nu este nimic ieșit din comun, 90% dintre bărbații din lumea asta cred că are această afinitate. Și eu mă înscriu în acest trend, astfel că pici fiind mă vedeam cutreierând Europa într-un TIR minunat.
3. Regizor. Asta era dorința mea din anii de școală timpurie, clasele primare, când îmi imagnam tot felul de situații provenite din situațiile reale pe care le trăiam în orele de școală, spre deliciul întregului colectiv. Mai venea câte o ștrengăriță de colegă și îmi spunea că așa imaginație nu a văzut niciodată în viața ei (că și multă viață avea ea la clasele primare) și că ea crede că dacă o să mă fac regizor o să fac bani adevărați și că ea nu va rata niciun film de-al meu. Azi nu am nici măcar o cameră de filmat, nu am găsit încă un motiv bun de a o cumpăra...
4. Actor. Era oarecum legat de faza cu regizorul, dar aici ma vedeam un fel de eu centrez eu dau cu capul, ceva de genul Woody Allen. În ideea asta, la un moment dat al tinereții mele am luat ceva lecții de actorie într-un proiect care se pare că a murit înainte de a se naște, ceva ce se numea Unda Art, care nu a performat decât un spectacol la Club A din București pe care nu am mai apucat să îl joc, din motive obiective - zic eu - fiind obligat să mă retrag din trupă. Era ceva de genul trupei Podul, teatru alternativ. Singura piesă jucată a fost una dadaistă care mie mi s-a părut splendidă, pusă în scenă foarte inspirat de Dan Victor, regizorul nostru și de colegii mei pe care apucasem să îi ador la repetiții. Și cam atât cu visul ăsta.
5. Portar de fotbal. Aici lucrurile stau banal de simplu, mi-am spus așa: fie să devin cel mai bun portar din lume fie să nu ajung deloc. Nu am ajuns deloc. :)
Dintre toate, cel mai tare mi-am dorit să devin șofer. Viața însă m-a purtat pe unde a dorit Domnul și nu am devenit nimic din toate acestea. Poate că uneori am renunțat eu la visele mele prea ușor, poate că altele nu sunt potrivite mie, alteori pur și simplu am făcut ceva mai mult de ceea ce visam să fac. Prin anii liceului visam să lucrez în publicitate și credeam că voi fi un bun creativ. Apoi, în facultate mi-am dorit să fac terapie de familie și psihosexologie, numai că nici visul ăsta nu mi l-am urmărit. Am fost oarecum descurajat de o doamnă care practica printre altele și psihologia și care astăzi nu se mai află printre noi, și care la replica mea „vreau sa fac psihosexologie și terapie de familie” m-a întrebat contrariată: „numai asta????”. Apoi mi-a explicat cum ea nu știe ce să zică clienților, că e policalificată, multispecializată și așa mai departe și tot moare de foame, iar eu vreau numai asta... Cum viitorul în care sărăcia era prezentă la mine ca la ea acasă nu mi se părea la vremea aia prea bun, am renunțat la așa ceva. Mi-a mai trecut prin cap să mă apuc de psihanaliză, dar cred că nu sunt talentat pentru așa ceva. Schimbând un pic registrul, cred că au fost momente în care mi-am propus să îmi valorific cumva aptitudinile de a face curățenie lună și să merg să fac menaj nud. Mi-am dat seama că fizicul nu mă ajută pentru această activitate așa că aici am renunțat din motive foarte obiective... În fine. Ceea ce fac acum îmi place foarte mult și merg la serviciu cu drag. Și locurile prin care m-am mai perindat ca și angajat pot spune că m-au îmbogățit cumva și cred că dacă mâine aș găsi un post de îndrumător într-o școală sau liceu aș ști ce să le recomand tinerilor să facă (la noi nu știu să existe un astfel de post; îndrumătorul este cel care îi ajută pe elevi să își descopere aptitudinile și să meargă mai departe pe licee/facultăți care să le pună cel mai bine în valoare talentele).

duminică, 1 mai 2011

Magazine

Magazinele copilăriei mele se reduc la 6 mari ținte, 2 de cartier (Favorit și Materna) și 4 mai mari, din centru (Unirii, Cocor, București și Victoria). Voi vorbi de magazinele unde făceam cumpărături mai importante, nu la cele mici de cartier de unde ne luam salam, pâine sau mai știu eu ce, la magazinele din care ne îmbrăcam, cum ar fi astăzi mall-urile. Inevitabil când vorbim de magazine vorbim de magazinul Favorit, acum transformat într-o clinică privată sau mai știu eu ce, după ce a fost magazin de scule, ceva Ovi sau cam așa ceva. De aici ne cumpăram tot felul de acareturi utile vieții noastre de zi cu zi, începând de la elctrocasnice, haine, jucarii și multe altele. Era prima țintă și cel mai des vizitată fiind magazinul cel mai la îndemână și cel mai ușor de vizitat. Uneori mergeam la magazin și numai din curiozitate, „să văd ce au mai băgat ăstia”... Era foarte fain la vremea aia și totul avea un parfum (de care am mai povestit) care în ziua de astăzi nu mai există. Totul acum e consumerist, cu politici evidente și uneori neinspirate de marketing, e la fel peste tot pe unde ai umbla, în orice locație aceeași stil. La parter Favoritul avea imediat cum intrai în stânga un raion de stofe, ceva ce astăzi este dispărut aproape cu desăvârșire din peisajul comercial. Apoi urma raionul cu jucării care era în fața raionului cu ațe, ace, nasturi și alte asemenea artefacte ale cusutului. Pe cealaltă parte erau electrocasnicele, unde băgau uneori motoare Mobra și Hoinar și desigur... biciclete. Aia cu șa lungă era 1.600 iar aia cu șa scurtă 2.100 lei... Hoinarul era cam 4.000 parcă. Aici găseai televizoare alb-negru, radiouri, letcon, baterii, lanterne și alte asemenea lor. Îmi aminetesc și azi de lanterna nemțească portocalie care era ca un far și pe care mi-am cumpărat-o tare mândru și cu care mă jucam noaptea luminând pe blocul din față. Și letcon mi-am luat de acolo, letcon pe care - vă vine să credeți su nu - îl mai am și azi. Apoi, în cealaltă parte a magazinului găseai chestii de genul farfurii, pahare, vaze, linguri, oale, etc. Apoi la etaj când ajungeai, imediat în dreapta era raionul de pantofi, prima parte de femei și mai încolo de bărbați. Ăsta era în fața a 2 raioane cu haine de pitici de doamne și domni, dar nu era foarte bine aprovizionat. Toamna raionul de pitici era aproape plin pentru că aici se găseau uniformele pe care le putram toți la școală. Îmi mai aduc aminte teneșii galbeni sau tot felul de încălțări pe care mergem cu mama să mi le cumpăr, și că aproape niciodată nu nimeream o pereche care să se potrivească din prima și de fiecare dată îi ceream doamnei de acolo „să îmi caute un 37 jumate că pare că 37 nu îmi mai sunt buni”. Apoi era raionul de chiloți și batiste, în fața lu raionul de cămăși, flanele de piele și izmene, apoi urma raionul de curele și materiale de piele. Așa îmi aduc aminte eu de Favo - cum îi spuneam noi piticii din zonă. Era fain. La Favorit era un soi de centru al cartierului, aici era și cinematograful, și frizeria, florăria, restaurantul cel mai fain din cartier, croitoria, studioul foto și mai multe mici magazine cu pâine, dulciuri, sifoane și alte asemenea. Dacă era ceva ce nu găseam la noi la alimentara, mergeam până la Favorit care era la 5 minute de mers pe jos și sigur ne descurcam cumva. Apoi era magazinul Materna, de pe buclă. Acolo găseai mai multe haine și deseori când aveam nevoie de ceva de îmbrăcat și nu aveam chef să mergem până în oraș, ne opream la Favorit și cum de regulă nu găseam chestii faine (pentru vremea aia) luam troleibuzul 90 sau 93 și ne opream la Materna. Și pe aici erau mai multe magazine la parterul unui lanț de vre-o 5 blocuri, dar avantajul era că găseai haine mai drăguțe. Tot în zonă, nu departe de acesastă zonă se afla și un IDMS (Intreprinderea Distribuție Materiale Sportive) unde mă hlizeam câte 5 minute în vitrina unde se găsea câte o mașină Dacia. De aceea știu bine cât costa o Dacie la vremea aia, începea de pe la 58.000 lei și ajungea și la 69.000 sau ceva de genul. Aia de 58 era varianta cea mai cheală - dacă se pooate folosi acest ternem la mașinile vremurilor. În afară de Materna și Favorit, mai mergeam când aveam chef prin magazinul Unirii sau prin Cocor. Deși la vremea aia era deschis și magazinul București, el nu a rămas foarte înfipt în memoria mea căci de regulă stăteam mai mult în Unirii și Cocor. La București intram rar cu ai mei (cu mama) și de regulă nu părea la fel de bine aprovizionat ca astea 2. Mai era și magazinul Victoria, dar pentru ăsta trebuia să mergem mai mult pe jos, ceea ce era uneori mai complicat căci dacă ne umpleam sacosile de fâș pe care le luam peste tot era mai greu de transportat totul până la troleibuz. Dar și aici era fain, raioane pe mai multe etaje. Aici găseam o ceasornicărie unde ne mai duceam din când în când la reparat sau curățat ceasurile rusești, care aveau o rachetă roșie cu care le opreai când sunau și care în spate avea xerografiat globul pâmântesc dar care nu îmi anitesc acum cum se numeau. Astfel îmi dau seama că și pe vremea aia existau manageri mai buni sau mai puțin buni, unii aduceau marfă de mai bună calitate, alții mai deloc. De regulă, când mergeam în oraș la cumpărături, ținta era clar magazinul Unirii, magazin pe care îl luam la picior pe fiecare etaj vizitând fiecare raion. Uneori, dacă plecai să iei pantofi dar găseai și pantaloni buni, nu stăteai pe gânduri, luai, era poate o ocazie unică. Deseori plecam cu mama și cu fratimiu să ne luăm uniforme de școală sau pantofi și veneam acasă și cu cratițe, perdele, tirbușoane, 4 metri de damasc, o cămșe pentru tata și ciorapi „din ăia bunii” pentru mama. La Cocor urmam același ritual, dar uneori obosiți nu mai zăboveam atât de mult la raioane. Sau, rar, megeam direct la Cocor, dar asta numai dacă auzeam că „s-a băgat ceva fain”, regulă aplicabilă și în cazul când mergeam direct la Victoria sau București. După Revoluție Cocorul, Victoria și Unirii au fost singurele care au păstrat cât de cât atmosfera aia de cumpărături, care nu era murdărită (pot folosi termenul ăsta aici, toate mall-urile arată la fel) și nu era schimbată până mulți ani încoace. Acum Cocorul a devenit un magazin cu chestii de lux și de când s-a redeschis nu am fost înauntru. Din afară pare schimbat radical de ceea ce știam eu. Unirii rămâne și acum cu raioanele celebre, dar încet - încet se pierde și aici din ceea ce era odată. La fel și Victoria. Magazinul București este o ruină, o paragină, și nimic din ceea ce este acum nu aminteste de strălucirea (până la urmă) anilor trecuți. Favoritul este clinică Medlife sau așa ceva. De Materna nu mai știu nimic, nu am mai trecut cu atenție prin zonă. Cumpărăturile din vremea aia aveau ceva ce azi nu mai regăsesc, vânzătoarele aveau un anumit mod de a prezenta marfa, un ceva, nu știu ce, aveau un anumit soi de a vinde. Magazinele aveau și ele farmecul lor chiar dacă abundența de astăzi nu era deloc prezentă în anii ăia. Existau deseori și rafturi mai goale dar atmosfera din acei ani mi se părea mai calmă, oamenii mai așezați, totul era altfel, nu neapărat mai urât. Azi i-am înțeles pe bunicii mei care povesteau și ei la rândul lor atmosfera pierdută a precupeților vremurilor lor, a afacerilor de familie care au dispărut odată cu sosirea comuniștilor, a modului elegant și cointeresat de a vinde pe care îl aveau comercianții interbelici și postbelici.