Flash back

Casetofonul cu leduri care atunci când cânta se aprindeau într-o orgă de lumini. Gabi Luncă. Romica Puceanu. Vafe. Meciurile Steaua - Dinamo. Dacia. Prima conectare la cablu - Astral. Leapșa. Fotbal. Mingea de fotbal de 35 lei. Hagi. Bunicii. TVR. Electrecord. Prima casetă. Primul cd. Radioul Ric II. Renault 14. Cozonacul mamei. Paștele și Crăciunul. Școala. Mulțimea de pici din fața blocului și „ găștile” de bloc. Prima angajare. Prima discotecă. Mama. Tata. Fratele. Radio Delta. Afișele lipite pe ușă și toți pereții camerei. Reclamele la țigări, Camel, Marlboro și HB. Telefonul verde ou de rață din sufragerie. Rock. Camioane. ...și așa aș putea continua până în anul 2028...

În armată - ultima parte

Viața mea în Bacău a avut și bune și rele. Le rețin mai mult pe cele bune, cele rele par că nu s-au lipt memoriei mele. Din când în când mai ieșeam în oraș în permisie. Foarte frumos orașul și mai ales - ceea ce era important pentru mine atunci - foarte bine populat cu fete superbe. Și azi cred că cele mai frumoase femei din Europa sunt moldovencele, fie că vorbim de ale noastre fie că vorbim de cele din republică. După ce ne-am acomodat cu unitatea, după ce am învățat ceea ce aveau să fie comandanții noștri pe timp de 7 luni, am trecut printr-un triaj, căci nu toți 30 (sau câți eram) aveam să ne instruim la fel. Unii urmau să facă morse (ramura cea mai de sus) alții CLC (ramura de mai jos). Astfel, am fost supuși unui test de aptitudini și de acolo triajul. Recunosc că până la un anumit moment mi-ar fi plăcut CLC-ul sau centrala, dar odată cu trecerea timpului am constatat frumusețea radio-transmisionismului pe semnale morse. Mi-a plăcut, dar astăzi nu mai știu dacă pot recepționa măcar de clasa a III-a (cea mai de jos)... Vara a trecut repede, toamna la fel. Iarna însă a fost cumplită din punct de vedere al confortului. Grădina din față transformată în mini WC nu mi putea fi folosita, WC-urile erau unoeri de nefolosit, în dormitor era frig. Îmi amintesc că dormeam cu pantalonii de terning pe mine, ciorapi în picioare, tricou, plover, căciulă, 3 pături între care uneori mai băgam și șuba matlasată. De regulă iarna acasă dorm în șort și tricou... Nu sunt friguros de fel, dar acolo am tras ceva geruri. Cel mai mult mi-au plăcut tragerile și chiar și azi dacă aș avea ocazia aș merge la o tragere cu mare plăcere. Am tras cu 5,45-ul din dotare dar și cu pistolul. Cel mai frică (recunosc onest) mi-a fost la aruncarea grenadei, eu nefiind chiar un atlet și de regulă nu ieșeam chiar primul la antrenamentele pe care le făceam la rece în unitate. O senzație ciudată am avut în momentul în care eram în tranșeu și am tras inelul grenadei așa cum ne arătaseră șefii noștrii de circa 300 de ori. Am repetat asta până când și cel mai slab dintre noi (slavă Domnului nueram eu ăla) a învățat despre ce este vorba. Apoi am aruncat grenada și m-am lăsat pe vine. Am strâns tare din ochi și preț de câteva secunde am crezut că am greșit ceva, căci nebunatica nu exploda. De fapt, secundele mie mi se păreau minute, iar zburdalnica a poncit în cele din urmă. Cred că aveam 180 puls în timpul aruncărilor. La a 2-a grenadă eram mai calm - dacă se poate vorbi de așa ceva în secundele alea, iar la a 3-a deja începuse să îmi placă. La aruncarea grenadei am fost asistați de însuși comandantul unității, deci era ceva responsabilitate în toată manevra asta... Apoi tragerile de noapte care erau superbe, trăgeam cu trasoare și pentru câteva secunde te simțeai ca în filmele de război ale lui Nicolaescu. Toate tragerile aveau ceva special, eram parcă mai uniți, ieșeam din unitate organizați și dacă ne vedea cineva încercam să dăm impresia de unitate de elită ce eram. La Bacău mi-am dat seama de cum stau (...) căci la dușul la care intram 50 de inși odată, aveam ocazia să fac comparații... :) În fine, după mai multe zvonuri, am ajuns în sfârșit înapoi la București. Când ne-au văzut ăia care erau acolo cam câte dădeam jos de pe noi, s-au crucit. Aici puteam dormi în tricou și șort, era cald și bine. Încet - încet am intrat în serviciile pentru care ne pregătisem și ultmele câtva luni au fost tare lungi. Mâncarea se îmbunătățise oarecum, confortul la fel, viață bună. În Bacău vre-o 4 luni am mâncat așa de bine de era mai ok ca acasă pentru mulți dintre noi, dar apoi reversul a intrat în acțiune. S-a intrat într-un soi de blocaj, nu știu cum, iar oamenii abia făceau față cu haleala. Intraseră - se zice - în rezervele de război ca să ne poată ține, iar de urgență s-au programat obligatoriu concediile la care aveam dreptul (2 săptămâni). Și acum Emil Constantinescu vine și ne spune că pe vremea lui era bine. Marș mă! La București am încercat să îmi fac treaba cât se poate de bine, ceea ce pare că i-a încântat pe unii dintre cei care dețineau decizia. Cu totală lipsă de modestie spun că îmi făceam treaba la fel de bine ca oricare subofițer angajat, deși eu eram doar caporal și militar în termen. Îmi plăcea ce făceam acolo, chiar îmi plăcea. Unii subofițeri uneori nu mai mergeau ei la vre-o defecțiune, mă trimeteau pe mine și eram tare fericit când rezolvam probleme care atunci mi se păreau complicate pentru alții. Nu toți reușeau să facă față tuturor cerințelor. Gata cu autolauda. Pe la terminarea armatei, cu o lună și ceva înainte de terminarea stagiului militar, comandantul m-a chemat la el și mi-a propus ceva ce avea să îmi schimbe oarecum viața: să rămân în continuare ca angajat al unității pe post de MAC. La început nu m-a încântat ideea înregimentării într-un astfel de sistem, mai ales că eu sunt antiviolență, dar consutându-mă cu mai mulți oameni am luat în cele din urmă decizia de a accepta propunerea șefului. Azi spun că a fost una dintre deciziile mele foarte bune din viață și sunt mândru că după armată mi-am servit patria încă 3 ani, când în mod spectaculos am rămas pe dinafară, unitatea urmând a se desființa. Au fost niște ani de care îmi voi aminti veșnic cu plăcere și în care am simțit că am adăugat multe în dezvoltarea mea ca om matur, am pus bazele maturizării pe care am încercat să construiesc un Eugen de care să nu îmi fie rușine la bătrânețe (dacă o voi apuca).