sâmbătă, 2 august 2014

Despre serviciu, partea I

Ca orice om normal care nu a moștenit mai știu eu ce avere obscenă care m-ar fi împiedicat cu siguranță să ajung la 38 de ani putând distinge între bine și rău, a trebuit să îmi găsesc tot felul de joburi care să îmi asigure cât de cât un venit și care „să mă aducă și pe mine în rândul lumii”.. Sunt mândru de absolut toate locurile de muncă pe care l-am avut, fiecare reprezintă câte ceva pentru mine pe scara evoluției mele spirituale și nu numai, în fiecare am descoperit câte ceva frumos și util pentru viața mea.
La început, prin anul 1994 (18 ani aveam) am lucrat ca paznic la un chioșc dintre sutele de mii care împânzeau la vremea aia capitala noastră, dar care chioșc era mai mult gol, căci în afară de câteva dosare și scheme electronice nu prea aveam ce să păzesc. Oamenii activau în domeniul electronicii și al depanărilor de telefoane, așadar nu prea depozitau multe chestii în chioșcul respectiv. Se numea Prod Tel Service, era firma unor oameni care locuiau la 1 bloc de mine și nu știu dacă mai sunt sau nu pe piață. Era fain, își dădeau interesul față de mine, îmi propuseseră atunci să învăț telefonie și să rămân alături de ei, ceea ce, să mă iertați, pentru mine este și azi unul dintre cele mai onorante gesturi pe care cineva care mă cunoștea de 2 săptămâni le-a făcut față de mine. Am încercat să îmi pun creierii la contribuție, dar 1.000.000% electronica și depanarea pe acest domeniu nu este de mine, nu reușeam nici măcar mecanic să rețin principiile pieselor și a altor nebunii pe acolo. Aveam un salariu de 60.000, majoritatea banilor mi-i lua mama „în casă”; am lucrat o lună jumătate, perioadă în care am descoperit minunea care se numește „contemplarea modului cum se trezește orașul” (n-am găsit altă rimă), adică să vezi cu ochii tăi cum pe la 4 începe să se audă primii pași în liniștea mormântală de peste noapte, primele mașini, cum pe la 4 jumate trece primul tramvai, la 5 primele tocuri de cucoane invariabil dichisite (oare la ce ore se trezeau, cred că le trebuia 2 ore numai să își așeze părul și să se machieze), apoi grupuri de oameni din ce în ce mai numeroase, nelipsitele țigări „până în stație” și așa mai departe. Așa cum unii se trezesc să meargă să vadă răsăritul la mare - un spectacol în sine - așa eu vedeam în fiecare dimineață când eram de serviciu acest feeric spectacol. Îmi plăcea și cred că mi-ar plăcea și acum. Lucram fie de noapte fie de după-masă, dar cea mai tare era tura de noapte, pe care o executam cu conștinciozitate, asta spre deosebire de cilalți 2 colegi ai mei care râdeau de mine, ei se duceau pe la 12 să se culce și veneau înapoi pe la 7 fără 20, la 7 predau tura. Din bruma de bani care îmi mai rămăsese mi-am făcut abonament la Astral și am băgat televiziune prin cablu, căci mama (care vânduse o casă) mă păcălise că va băga ea, când o întrebam venea cu cavalcada de scuze imbecile pe care și azi le mai aud - din păcate. Așa că mi-am dat aproape toți banii pe abonamentul la cablu, conectarea costa cam 45 - 50.000, ceva de genul, căci plăteam mufe, cablu și mai știu eu ce. 
Apoi, după ce ai mei m-au văzut că mă cam ajungea oboseala, nu m-au mai lăsat să merg acolo, așa că mama a vorbit cu un vecin care lucra la Carpați, pe șantier, ca instalator, că nu mă ia și pe mine la el în echipă?? Cum pe atunci nu aveam 105 kile ca azi ci eram mai degrabă firav, vecinul i-a propus mamei să mă trimită într-o echipă de electricieni, căci cu clupa în mână nu mă prea vedea el, pe când la electricieni e mai puțină muncă fizică. Zis și făcut, am mers la sediul firmei, am vorbit cu domnul director Stan (eram însoțit de vecinul meu, nea Puiu) și asta a fost, am început munca necalificat pe șantier. Aveam zero cunoștințe de electrică și o tonă de bună intenție, rețetă care s-a dovedit a fi una ok până la urmă, căci încetul cu încetul am învățat o meserie. La început aveam salariul 75.000, care ulterior a crescut pe diverse motive. Din salariul ăsta, mergeam de 2 ori pe lună cu 2 colegi tineri ca mine și ne luam câte un trabuc și ne cinsteam la o cafea la Mc Donalds - abia intrase pe piață și era mare dichis să mergem la Mc în perioada aia. Majoritatea banilor mi-i lua mama „în casă”. Am nimerit la o echipă numeroasă de oameni, unde, când am ajuns prima zi, mi-au dat o găleată în mână și m-au trimis până la nea Gică (sau cum naiba îl chema că nu mai știu) să îi aduc o găleată de curent. No, le-am explicat cu vocea gâtuită de emoție că e adevărat că nu știu mai deloc meserie, dar nici chiar în halul ăla de ignorant nu sunt. Au râs, apoi m-au întrebat dacă beau. „Nu” - le-am rspuns. ”Ei bine, ai să bei”. Fiind cel mai tânăr mă trimeteau imediat cum se făcea o chetă (se făceau cam de 3 - 4 ori pe zi) să iau celebra deja (pentru vremea aia și mai ales pentru șantierul acela) stică de coniac Trimf la jumate. După ce ajungeam sus (depinde la ce etaj eram cu lucrarea, se întâmpla să urc mai mult sau mai puțin) trebuia „să fac cărțile”, adică, cu un păhărel din acela mic de țuică pe care îl purta tacticos cineva într-un buzunar, trebuia să servesc pe toată lumea cu coniacul Triumf. La final, când mai rămânea un pic în sticlă, șmecherii mă îndemnau astfel: „nepoate (așa le ziceau ăstora tineri până le rețineau numele, sau pur și simplu ca alint...) ce te mai uiți, dă-o pe gât. No, dacă prima oară am refuzat (că eu nu beam, vă mai amintiți), a 2-a oară am zis „pe Zeus, de ce nu” și am sorbit ce mai rămăsese. După vreo 3 luni, aveam deja grijă ca picul care mai rămânea să fie mai puțin pic, astfel că le cam pupam pe o zi de muncă. La chetă nu prea îmi acceptau banii mei când doream să particip și eu, ceea ce era un gest frumos din partea lor. Erau colegi faini, oameni de toate categoriile, majoritatea dintre ei nu cred că se încadrează în imaginea pe care majoritatea oamenior o au despre șantieriști. Oameni cu mult bun simț, curați, cu spiritul umorului și nu în ultimul rând foarte buni meseriași. M-au învățat multe chestii, eu și azi dacă am o lucrare de electrică lucrez numai cu țeavă PVC pe care o modelez eu, nu cu copex din ăla de îți blestemi zilele când e să schimbi un circuit după niște ani.  Apoi, după ce a văzut el maistrul că o cam luasem pe ulei, m-a transferat pe mine, Fane și Claudiu parcă (mai erau 2 băieți cu care după o perioadă îmi împărțeam datoriile de necalificat) la o altă echipă, la nea Popescu. Despre domnul Popescu ce să vă povestesc, luați și citiți cele mai faine povești în care profesorii sunt ilustrați în cele mai feerice forme, citiți povești cu suflete minunate, cu îngeri pitiți în oameni simpli și veți avea o imagine a acestui om fundamental bun. Practic, trebuie să aveți șansa de a întâlni un astfel de om ca să aveți o imagine limpede despre cum era domnul Popescu. Să zic că pentru mine a fost ca un tată este poate prea puțin, ne-a învățat (pe mine și pe ceilalți doi) să fim oameni de bizuială, să ne facem treaba corect și nu ne trimetea să luăm niciun fel de băutură. Și aici se mai bea un vin, o bere, dar numai când era ziua cuiva sau la un altfel de asemenea eveniment. Fane care era cel mai brici dintre noi la meserie, rămânea deseori șef de lucrare peste ceilalți colegi atunci când domnul Popescu pleca cu diverse treburi de la lucrare, era tobă de electrică băiatul ăsta, ce mintea avea. Le dădea clasă și unora dintre colegii cu vechi ștate în electricitate. Păcat de el însă, am înțeles că a ajuns rău, a avut niște experiențe neplăcute în armată și apoi așa, în viață. Sper să mă înșel și Fane să fie bine. Aici, în echipa asta de pe șantier în care șef de echipă era nea Popescu, am învățat să îmi fac treaba nemțește cum se spune, să nu las lucrurile făcute pe jumătate, să acord toată energia mea pentru a face ca clientul să fie mulțumit și să am eu la finalul lucrării conștiința că am făcut tot ce e mai bun și mai corect, atunci când după 20 de ani va veni un alt electrician să lucreze în urma mea să fie plin de admirație (sună copilărește, dar așa ne învăța). Am învățat că se poate să ai viața faină pe șantier și fără alcool, și că meseria asta cere atenție și minte limpede pentru a-ți putea oferi la final o satisfacție atunci când aprinzi becul, când pornești utilajul și așa mai departe. Între timp m-am calificat la locul de muncă, mi-am luat diploma de electrician. Am plecat de la ciocane în mână (nimeream 2 ciocane în daltă și 3 în mână, primele 2 luni așa aveam permanent mâna stângă vânătă; unii colegi îmi dădeau mănușa lor numai ca să nu mă mai învinețesc în halul ăla; după o perioadă devenisem expert, nici nu mă mai uitam la șpiț și trăgeam la ciocan cu o eficiență sporită, deh, și aici e cu dichis nu așa oricum...) la legături în doze, de la cărat coniac la citit planuri și luat decizii de executare a lucrării. Pentru mine, munca pe șantier a fost de departe una dintre cele mai faine munci pe care am făcut-o la viața mea, deși nu regret că am plecat de acolo, m-aș întoarce oricând la acest tip de job. 
Apoi a intervenit armata, a trebuit să opresc munca pentru a pleca în armată. Eram deja în anul 1997, după ce în martie 1995 mă angajasem pe șantier. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu