Încă din fragedă copilărie am constatat că oamenii care mă înconjoară dispun fiecare de câte o doză mai mare sau mai mică de jeg, așa cum și eu ascund cumva pitit prin suflet așa ceva. Jegul e în noi, în fiecare din noi și el iese la iveală în diverse situații. Creștinii spun la jegul ăsta păcat, eu azi o să îi spun jeg. Cele mai timpurii amintiri despre jeg și momentul în care am luat prima dată contact cu acesta datează încă din clasa I, nedreptăți care țineau de recompensa pe care o primeau elevii în funcție de cât de prezenți erau părinții în susținerea școlii: unii reparau bănci, alții ajutau la zugrăveală, alții meștereau după priceperea lor la o clanță, la o față de catedră, la o perdea, la mai știu eu ce alte nimicuri din astea care o sprijineau pe învățătoarea mea în efortul ei de a ne oferi o educație bună. Cum ai mei nu erau fruntași în activitățile de acest gen și cum din născare au cam urât lingușeala, veneau rareori la slugărnicia atât de binefăcătoare în carnețelul de note. Rezultatul a fost că nu am luat în clasa I nicio mențiune, nimic, fapt care oarecum m-a descurajat în exercițiul școlar de după. Aveam medie bună în primul an de școală, obținută pe învățătură, pe bune. Apoi prietenii, aceste ființe minunate care pot fi mai aproape ca un frate, au excelat și ei (NU TOȚI) în a-și etala jegul sub ochii mei, fie în relațiile cu mine fie în relațiile cu ceilalți. De la orgolii prostești și nedreptăți la ură, de la trădare și minciună la dezamăgiri, fiecare în parte au constituit lecții pe care viața mi le-a oferit cu privire la natura umană și la ceea ce ascunde aceasta pitulat în fiecare din noi. Am și am avut și prieteni care sunt exemple de moralitate, decență, bun gust, onoare și toate cele. Numai că unii m-au dezamăgit crunt și - din trecutul meu - cred că mai degrabă aceștia mi-au rămas în memorie. Îmi amintesc că înainte eram mai darnici și mai calzi. După Revoluție însă, am constatat că oamenii au scos din ei orgolii de neimaginat în anii comunismului, când cea mai mare infatuare era că aveai Lada în loc de Dacia, sau Skoda în loc de Oltcit: rude cu care nu schimbasem nicio replică mai dură de „vai ce rău îți stă părul mătușică” au ajuns să fie inamici demni de toată ura (reciprocă) atunci când se discuta despre politică de exemplu, alte cunoștințe au dat de bani și deja nu mă mai calificam la a mi se răspunde la salut, altele țineau cu tot dinadinsul să li se recunoască merite inexistente. Brusc nu mai eram cunoștințe, deveneam rivali din mai știu eu ce motiv. Rivalitatea se educa cu fiecare zi sau lună care trecea, astfel că uitându-mă acum la mine nu mă simt foarte mândru. Eu nu eram așa de jegos ca azi, aveam alte idealuri și alte modalități de a reacționa cu oamenii și alte căi de a exprima ceea ce simt. Simțeam altceva. Eram mult mai calm, mai liniștit pe interior, mult mai nepăsător la ceea ce se întâmplă în jurul meu, credeam că a avea atitudine nu este treaba mea. Eu nu sunt viteaz, erou, lider, deținătorul adevărului, carismatic și așa mai departe. Așa îmi spuneam molcom în barbă și treceam nepăsător pe lângă tot, eram doar un observator al vieții, îmi vedeam de traiul meu liniștit și perseveram în a încerca să mă apropii de Dumnezeu. Acum joc tot felul de roluri în care îmi place să cred că îmi pasă de ceea ce se întâmplă cu ceilalți, în societate, în viața politică, la serviciu, oriunde, acționând după puterea și priceperea mea. Numai că odată asumată misiunea asta trebuie să îmi asum și alte aspecte care vin musai la pachet, nu neapărat bune. M-am trezit că lupta cu jegul din noi este mai grea de cum îmi părea la prima privire, că jegul meu este tot jeg, la fel ca al tuturor și că trebuie să lupt în primul rând cu acesta pentru a putea da sfaturi altora.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu