În armată

La un moment dat a trebuit să merg și în armată. Știți cum era, legende multe, sperieturi, oameni schimbați după ce au stat un an în armată și tot tacâmul. După ce am terminat liceul, am așteptat să îmi vină și mie ordinul de încorporare ca mai tuturor prietenilor de pe la bloc care erau de un leat cu mine. Cum trecuseră deja vre-o doi ani și nu am avut niciun semn de la oamenii ăia, am mers la centru de recrutare care se află undeva pe o străduță pe la Kogălniceanu. Când m-a văzut tipa care era acolo responsabilă cu hârțogăraia, mi-a spus aparent victorioasă că „în iunie te ridicăm”. Logic, de aia mă și prezentasem acolo, chiar vroiam să fac armata, îmi plăcea și și acum cred ca e carieră bună pentru un tânăr (pe vremea aia) ca mine. Bineînțeles că nu îmi trimiteau chemare pentru că la ei figuram pe numele Eugenia... La vre-o 2 luni după ce m-am prezentat la ei tata a suferit un accident vascular major caz în care am început să dau din colț în colț, pentru că eu vroiam să merg în armată unde m-or da, indiferent că era la cucuieții din deal sau lângă casă. Cu ajutorul unui prieten al cărui tată lucra în armată, am reușit ca în cele din urmă să obțin o repartizare la o unitate din București. La data la care trebuia să merg în armată, 21 iunie 1996, m-am prezentat la poarta unității după ce, pentru siguranță, cu câteva zile înainte pierdusem câteva ore bune să găsesc afurisita de unitate, căci mai nimeni nu știa pe unde se află. Unitatea era de parașutiști și, înainte de a merge acolo, făceam tot felul de glume cu tata pe această temă, el părând destul de încântat că fiul său va sări cu parașuta. Am ajuns la unitate condus de mama, fratele și un vecin care ne-a adus cu mașina, eu cărând celebrul valizoi de lemn pe care azi nu îmi mai amintesc de unde l-am procurat. Era vișiniu și nu contrasta deloc cu ceea ce aveam să port pe cap, celebra beretă vișinie de parașutist. Odată ajuns în dormitor, m-a izbit mirosul specific unui dormitor imens, mirosul de motorină, cremă de ghete și naftalină care pentru unuii veniți din civilie era ca un ciocan aruncat în nasurile noastre fine de băieței. Băiatul care m-a condus la dormitor, Eugen îl chema și pe el, mi-s povestit pe drum că nu vom sta la această unitate ci vom merge la instrucție fie la Buzău, fie la Caracal fie la Bacău. Exact pe sufletul meu. El fusese la Bacău și îmi recomanda să am noroc să ajung și eu acolo, că e meserie... În fine, am intrat în dormitor și băieții care erau deja acolo m-au primit tare bine. Aproape că îmi dădeau lacrimile de bucurie că prima zi nu era așa cum o descrisese unii, ba chiar găseam că în armată e chiar fain. Și acum, după satisfacerea stagiului militar și 3 ani de zile lucrați cu mândrie și onoare în armată, cred din tot sufletul meu că în armată este fain. Nu insist. Îmi aduc aminte că un băiat care avea 2 trese galbene pe umăr (aveam pe urmă să descopăr că era un caporal, în 30 minute învățasem și gradele) și al cărui nume l-am uitat cu desăvârșire, mi-a cerut dacă am ceva dulce. Oarecum speriat am scos prăjitura pe care mama mi-o pusese în valiză și i-am întins-o pe toată. A râs cu poftă și m-a invitat să mă relaxez și să nu mai consider că ei sunt mai știu eu ce zei, vroia numai o bucățică. Dintr-o tendință de a-mi face noi camarazi și conștient fiind că aveam să petrec un an cu acești oameni (nu era chiar un an, ei se liberau mai devreme ca mine), am oferit tuturor din plăcinta mea. Am fost oarecum surprins să observ că ceea ce se povestea despre armată, la mine nu se potrivea. La sosirea mea, mai erau doar vre-o 7 - 8 băieți care sosiseră deja, erau cei din Oradea. În fine, zona Oradea. Am stabilit și cu ei naturalele contacte, ne-am prezentat, am uitat toți în 2 minute cum se numește celălalt, am făcut schimburi de nelipsitele prăjituri pe care toate mamele grijulii ni le puseseră în valizele noastre grosolane. Ne-am ales paturile dintre cele libere, care erau mai departe de televizor, căci cele apropiate erau (logic) deja ocupate. Am ales un pat sus, ceea ce pe urmă aveam să regret, căci în cele câteva zile cât am stat la București am dormit deseori cu lumina de la tv în ochi sau cu alte lumini direct pe nasul meu. Paturile erau suprapuse și când am mai fost nevoit să aleg unul am ales pe cel care oferea umbră, cel de jos... Apoi a venit un domn îmbrăcat în uniformă, motiv de reală confuzie pentru noi, căci nu știam niciunul ce trebuie făcut în cazul când apărea „un cadru”. Am luat exemplul celor cu experiență care nu au făcut nimic deosebit și care vorbeau cu un limbaj absolut uman, familiar, natural cu acest om... Așadar, era și el om, și momentan ne comportam ca niște oameni normali care se întâlnesc la piață sau oriunde. El a fost cel care ne-a adresat primele cuvinte mai oficiale, ne-a spus ce avem de făcut în următoarele ore, ne-a dus la el la magazie și ne-a oferit primele semne serioase ale faptului că am început armata: ne-a echipat cu uniforme. Ne-a explicat de ce nu primim uniforme absolut noi (urmează o perioadă de instrucție și nu e ok să tăvălim uniformele noi, pe care aveam să le primim după terminarea instrucției) și ne-a dat să semnăm ceva hârtii cum că am primit uniforma. Bocancii erau noi nouți, la fel și niște budigăii pe care nu i-am purtat decât în ziua aia, ce se numeau în limbajul militar AZP (aparat de zdrobit puțele, căci cam acesta era efectul lor asupra firavelor noastre părți anatomice). Prima masă am reușit cu greu să o mănânc, diferența față de ce gătea mama fiind una sesizabilă pentru mofturosul din mine. Seara s-a încheiat după ce am mai stat de vorbă cu câțiva oameni cu grade importante, unul s-a prezentat ca fiind comandantul acestei unități și ne-a vorbit tare frumos despre viața de militar, despre ce urmează să învățăm și alte asemenea aspecte care priveau efectiv viața noastră pe următorul an. Unii dintre băieți erau mai încântați, alții mai puțin încântați, alții erau indiferenți. Asta a fost starea lor de spirit întregul an și indiferent de ce se întâmpla ei rămâneau stabili pe percepția lor. Apoi am mers și ni s-au prezentat sectoarele pe care urma să întreținem curățenia, apoi iar masă și după 30 de minute de relaș după aceasta, am încercat să schițăm ceea ce în regulamentele vremurilor respective se numea programul de seară. La acesta m-am prezentat în AZP-urile pe care înțelesesem că este obligatoriu să le purtăm (nu era, am aflat a 2-a zi) și... bocanci, căci după ce am lucrat vre-o 3 zile la dotarea valizei cu toate cele, am constatat la fața locului că uitasem să pun papuci. Eram tare hilar, chel, cu AZP-urile alea ridicole bleu și cu bocanci. NU era obligatoriu să mă tund la chelie, dar cum până la vârsta aia nu încercasem așa ceva, mi-am spus că e o ocazie unică să văd cum îmi stă fără să șochez pe nimeni. După program am stat lejer și am interacționat toată lumea cu tată lumea. Eram din 3 zone, Bucureștenii, Orădenii și Brașovenii, fiecare având în medie cam 10 reprezentanți, deci eram înjur de 27 - 30 de oameni, în veci nu îmi amintesc numărul exact.