În armată 2

Bun, deci cam așa cu primele impresii ale primelor zile de armată. Nu intenționez să descriu fiecare zi, din singurul motiv că nu îmi amintesc chiar fiecare zi, deși recunosc că o astfel de idee m-a încercat. Glumesc. Să trecem mai departe cu armata mea. La un moment dat aveam să fim înștiințați oficial de către comandantul nostru că urmează a merge detașați - pentru 3 luni spunea domnia sa - la instrucție la Bacău. Se decisese deja destinația și fusese după inima lui Eugen care recomanda „cea mai faină unitate de parașutiști din România”. Trebuia să ne anunțăm familiile că urmează să plecăm din București, să nu își facă griji și alte asemenea. Am dat un telefon acasă și am anunțat că totul se petrece după inima mea, adică voi face armata - sau măcar o perioadă - în afară de oraș. Țineam tare mult să merg să văd și alte orașe, să fiu măcar temporar concitadin cu alți români. Nu pot explica de ce sau ce anume mă îndemna să gândesc astfel la acel moment, dar știu clar că asta îmi doream. Sau, ca să fiu mai corect, îmi doresc. Nu m-aș supăra tare mult sa am bani să îmi iau o casă undeva în afara orașului... Să nu deviez. Bun, la un moment dat am primit și armele, niște superbități de kalașnicoave de 5,45 cu pat rabatabil, ceea ce aveam să învăț că sunt cele mai ușoare arme din Armata României. Nu erau chiar foarte precise, dar senzația pe care o aveam când trăgeam îmi este și astăzi proaspătă în memorie. Îmi pare tare rău că nu mai am șansa unei trageri ca în armată. Armele le-am primit cu o zi înainte de a pleca la Bacău și am primit câteva sfaturi de începători cu privire la utilizarea lor la rece, iar cel mai important aspect consta în memorarea seriei ștanțată pe ea. În fine, vine ziua plecării și contrar așteptărilor mele ne-am îmbarcat toți marafleții într-un camion din acela cu prelată, tip militar, imposibil să nu îl știți. Credeam că mergem cu autobuzul, eventual și la clasa I. Ne-am luat cam tot ce primisem în 3 zile de stat la București, uniformă, armă, tot tot, inclusiv celebrele valize de lemn pe care desigur că fiecare le aveam. Urcați pe 4 rânduri în camion, am plecat la Bacău cu speranțele și optimismul util în astfel de momente. Speram că vom găsi traiul pe vătrai, din moment ce în 3 zile de armată nu avusesem parte de nimic din ceea ce se povestea în civilie. După un drum în care curentul a fost principala noastră cunoștință, după ce făcusem destule glume cu cei care stăteau cu mașina în spatele camionului nostru, după tot felul de întâmplări care atunci mi se păreau amuzante dar acum nu mai catadicsesc nici măcar să le pomenesc, am ajuns în sfârșit la Bacău. Unitatea nu mi-a lăsat nicio impresie bună, la prima vedere părea ceva părăsit, neîngrijit, total diferit de ceea ce văzusem la București. Ne-am coborât din camion și am luat primul contact cu ceea ce aveau să fie comandanții noștri dacă pot spune așa, adică cei care aveau să ne instruiască pe parcursul a 7 (nu 3) luni. Ne-au luat tare, cu voci ridicate și autoritarism excesiv după opinia mea și după cum sunt eu format ca și om. Mai apoi am înțeles care era ideea, dar la acel moment mi s-a părut că acesta ar cam fi primul „șoc” al armatei, dacă pot folosi acest cuvânt în acest context. Am primit paturile și desigur că mi-am ales patul de jos. Deja aveam experiență. Cu cât am cunoscut acea unitate cu atât mi-am dat seama că prima mea impresie a fost bună. Existau multe lipsuri, multe probleme care nu au fost rezolvate prea bine și care au produs un disconfort real elegantului din mine. Am învățat multe chestii utile pentru întreaga viață în acele momente și nu regret deloc acele perioade mai grele din viața mea. Principala problemă a acelei unități era alimentarea cu apă. Dimineața dacă nu mergeai la spălător (așa se numește baia în armată) până pe la ora 6, 6:15 pierdeai apa cu care îți făceai o oarecare toaletă și erai nevoit să te speli cu apa din butoiul prevăzut cu robinet. Nu era chiar cea mai plăcută senzație să folosești apa aceea. Apoi, poate puțini se gândesc, dar pe timpul cât nu era apă, aveam o certă problemă cu nevoile fiziologice ale unui om normal. Eu vre-o 10 zile nu am fost normal, căci constatasem o oarecare constipare probabil datorată schimbului de confort... Nu insist căci am o vagă bănuială că nu exact asta vă așteptați să vă povestesc. Buuuun. Odată cu trecerea zilelor am constatat că băieții ăia exigenți să le spunem nu erau chiar atât de răi cum au dorit să pozeze. Erau de fapt niște băieți de zahăr, sufletiști, oameni simpli care ne înțelegeau mai bine de cum credeam noi. Disconfortul fizic creat de multele lipsuri ale unui trai minimal le suplineam cu glume militărești de genul „țambal”, „șocul”, „bascula” și altele de genul. De regulă adormeam tare târziu tocmai pentru a nu lua țambal sau basculă sau mai știu eu ce. Unii mai disperați de viață sau de orice în general, săreau gardul și mergeau la distracție în oraș, sau mergeau să își cumpere vodcă sau mai știu eu ce nenorociri din astea. Cunoscând legende, și-au făcut inclusiv alcool din....pastă de dinți, chestie care și azi îmi e imposibil să îmi dau seama cum a putut fi consumată. Nu toți au perceput acest disconfort așa cum l-am perceput eu, iar unii au trăit adevărate drame și nu reușeau să se adapteze prea ușor acestor privațiuni. Viața noastră avea să se schimbe pe perioada anului ce l-am petrecut în unitățile militare, a unora în bine, a altora deloc pozitiv. Ceea ce aveam să trăim ne-a oferit prilejuri de a fi mândri sau de a lansa câte o minciunică, iar astăzi mi se pare că eram tare simpatici la acele vremuri. La Bacău am făcut joncțiunea cu alți băieți care fuseseră și ei repartizați acolo pentru instrucție, astfel că dacă noi plecaserăm cam 30 de oameni (groso modo) acolo eram un colectiv de cam 80 de militari. Voi reveni cu povești, cred că am multe de povestit.