Ciocolata

Sunt un mare admirator şi un mare consumator al dulciurilor. Despre vafele şi gumelele cumpărate din preajma blocului unde mi-a petrecut copilăria am mai discutat, dar despre tonele de prăjituri consumate până azi nu am mai zis nimic. Îmi aduc aminte de vizitele la o mătuşă de-a mea care era fabuloasă în ceea ce priveşte prăjiturile. Deşi încă de pe vremea aceea avea un serviciu care o ţinea deseori la muncă până pe la orele 18, ea găsea timp pentru a ţine casa într-o curăţenie exemplară şi pentru a face tot timpul prăjituri. Mă gândeam serios la momentul în care mi-ar fi scăpat ceva pe jos şi îmi spuneam că nu cred că aş fi avut absolut nicio problemă în a ridica îngheţata sau ce ar fi căzut şi să continui să o mănânc. Aşa cum spuneam, mare amatoare de prăjituri, la mătuşa mea găseai zi de zi cel puţin 2 feluri din aceste elemente ale raiului meu de pici. Nu exista să merg în vizită şi să nu fiu servit cu o ciocolată de casă sau mei ştiu eu ce negresă, şarlotă sau ecler. Nu pot uita niciodată gustul acela minunat al ciocolatei de casă, care, spre deosebire de ce găseai la vremea aia în comerţ, era pur şi simplu un deliciu. Gustul dulce şi conţinutul care practic ţi se topea în gură erau tot ce poate fi mai bun în materie de răsfăţ. Uneori, pentru a mă atrage să vin într-o vizită să mă mai joc cu verişorii mei, îmi spunea la telefon sau transmitea prin mama că tocmai a scos de la cuptor o ciocolată caldă care miroase de îţi plouă în gură. Rareori refuzam să iau maşina 108 şi să număr nerăbdător cele câteva staţii care mă despărţea de apartamentul ei. Mama făcea rar prăjituri, dar atunci când îşi punea ambiţia ieşeau unele tare gustoase. Negresa era cea mai la îndemână, dar şi eclerele, nucile şi încă una, nu ştiu cum se numeşte. Noi îi spuneam prăjitura cu miere, căci la blat se folosea miere. Era un strat maro unul alb, iar crema aceea albă era atât de bună încât mama era nevoită să ascundă din prăjituri pentru a nu fi devorate de mine şi de fratele meu. Nu am reuşit să o conving nici azi pe mama să facă prăjitura asta inversând numărul de blaturi, aşa cum face o vecină de la care a şi luat această reţetă. La noi erau mai multe blaturi şi mai puţină cremă, la vecina era invers. Nu pot uita cozonacii pe care îi făceam mai toţi ai casei în perioada de Crăciun. Necesita o batere specială, care ne sleia de efort, dar rezultatul vă asigur că merita toată strădania. Fericirea mea atingea cote paroxistice atunci când cozonacul se lăsa şi devenea cocos, ceea ce o întrista pe mama, care se plângea 10 zile că i-a dat cozonacul înapoi. Ei îi place atunci când cozonacul creşte în tavă şi iese pufos şi mare. Mie invers. Îmi place atunci când dă înapoi şi coca are o densitate mare, astfel că puteam simţi foarte bine toată savoarea cozonacului, care era demenţial. Nu am mai găsit la nimeni un cozonac care să se apropie de ăsta pe care îl făceam noi, reţeta fiind una de geniu. 5 sau 6 cozonaci nu erau suficienţi pentru setea noastră de dulce. Practic nu mai mâncam mare lucru ci băgam cozonac din ăla de dimineaţă până seara, iar la micul dejun era ştiut: cozonac cu lapte. Toamna mama făcea gem, iarăsi extraordinar de bun. Gemul nostru favorit era de piersici şi de caise. Căram din piaţă câte 2 zile, dar cele 50 - 60 de borcane care ieşeau ne asigurau răsfăţul pe toată durata iernii. Pici fiind, mama şi-a dat seama că eu cu fratele meu devoram câte un borcan întreg dimineaţa, astfel că le mai ascundea. Asta până în momentul în care, din întâmplare, eu cu fratimiu am descoperit ascunzătoarea. Nu am spus nimic, doar ne serveam cu gem la discreţie, iar mama se tot întreba de ce nu mai solicităm aşa insistent să ne fie pusă la dispoziţie minunea. Odată, s-a dus să mai scoată un borcan iar când a văzut că din 10 borcane mai este unul singur, a izbucnit într-un râs sincer şi 3 zile a povestit tuturor cum şterpeleam noi gemul. Fiind undeva sus, puneam scaun peste scaun, unul asigura scaunele ca să nu cadă iar celălalt, în cel mai mare echilibru, se cocoţa pentru a ajunge la ascunzătoare. 2 scaune normale de bucătărie şi unul mic puneam pentru a ne ferici dimineţile. Nu am căzut niciodată, dar dacă era ceva cred ca salvam prima dată borcanul. La cofetărie mergeam rar, căci în afară de 2 - 3 soiuri de prăjituri nu am fost mare fan al acelor produse. Uneori mai găseam Pepsi, dar nu duceam lipsă, căci o mătuşă lucra la Pepsi şi de fiecare dată când mergeam pe la ea primeam să beau pe săturate. Nu mi-au plăcut niciodată prăjiturile astea de cofetărie care au cruste de zahăr, gen amandine sau mai ştiu eu cum se mai numesc. Când mai încercam să mai iau aşa ceva, niciodată nu reuşeam să le mănânc până la capăt. Atunci când mergeam la medic, la policlinica din Dorobanţi, ne opream de fiecare dată după vizită să halim ceva dulce şi un Brifcor. Era acolo, lângă această policlinică, o cofetărie care era destul de bine aprovizionată şi unde deseori auzeai vorbindu-se limbi străine, fiind frecventată de mulţi străini. Acum acolo e o cârciumă din asta de lux unde vine "elita" oraşului să îşi etaleze Ferrari-urile şi mai ştiu eu ce maşină din asta scumpă. Cel mai fericit eram când era ziua vre-unui văr sau verişoare şi ne strângeam toţi piticii sa-i sărbătorim. Exista în acele momente o atmosferă pe care nu am mai reântâlnit-o tare des după 1989, în care ne bucuram sincer că ne vedem şi savuram tort, suc şi mai multe soiuri de prăjituri. Asta se întâmpla pe la ei, căci mie mama nu prea îmi serba ziua de naştere, nici mie nici fratelui, gest pe care îmi e greu să îl înţeleg chiar şi în ziua de astăzi. Nu înţelegeam cum de verii mei care beneficau de părinţi care cel puţin teoretic aveau o situaţie materială mai slabă ca a noastră beneficiau de aniversări iar noi nu prea. În fapt situaţiile erau cam la fel peste tot, nu erau diferenţe sesizabile, iar asta mi-a rămas ca un cui înfipt în memorie... Şi acum mare fiind, sunt (încă) un consumator frecvent de dulciuri. Ciocolata e pe primul loc, dar la sfatul medicului am mai rărit-o. Încerc acum să mă axez pe o cură de fructe şi să încerc pe cât posibil să îmi echilibrez alimentaţia care este total haotică. Rareori mai intru în câte o perioadă în care nu mănânc dulciuri cu săptămânile. Dacă proverbul spune că un vin bun şi o femeie frumoasă nu se refuză indiferent de ce ar fi, eu schimb niţel şi adaptez astfel: o prăjitură bună şi o femeie frumoasă nu se refuză niciodată.