Cu mașina

Părinții mei nu au avut mașină. Mare fan al mașinilor - ca orice băiat aș spune - am căutat tot timpul să fiu în preajma mașinilor și să mă plimb cât mă țineau puterile cu acestea. Când eram pici mic, aveam de fiecare dată minim 10 - 12 mașinuțe pe care le desfăceam și le făceam la loc de mai multe ori. Mă jucam până crăpau mâțele - vorba lui Creangă, și de multe ori preferam să stau în casă să îmi fac drumuri și mai știu eu ce prin casă în loc să bat mingea cu copii afară. Pe atunci asta era ceva anormal, căci eram cel puțin 30 - 40 de pici pe afară și găseam deseori mii de modalități de joc în aer liber, noi am fost o generație numeroasă. Atunci când se punea problema să merg undeva cu mașina vre-unui unchi, eram pur și simplu în transă. Îmi aduc aminte de o călătorie până la munte la Sinaia, pe care am făcut-o cu un unchi de-al meu și pe durata căreia am fost pur și simplu extaziat. Nu am spus nimic tot drumul și stăteam la mijloc pe bancheta din spate pentru a putea urmări acul vitezometrului și alte manevre pe care le făcea șoferul. Azi mi se pare hilar, dar cu mintea unui puști de 6 - 7 ani mi se părea că este cel mai frumos lucru care mi se întâmplă. În serile toride de vară, vecinii mei ieșeau cu o găleată cu apă cu spumă și un burete și își spălau mașinile, motiv pentru noi picii de a ne băga în seamă cu tata lui x sau y care avea mașină. De regulă solicitam scaunul șoferului pe care era mare concurență și ne jucam cu volanul trăgând de el stânga - dreapta și mârâind de ca și cum ar fi mers motorul; mimam frâne și alte alea spre realul amuzament al taților vrenici. Uneori mai acționam maneta ștergătorului (eu îi spuneam ”aștergător„) și priveam încântați cum avem controlul asupra a ceva din mașina aia. Cei mai mulți oameni aveau Dacia, dar și Skodele, Lăzile și Oltciturile își făceau numărul cu noi pe post de mari șoferi. Apoi, când s-a construit linia tramvaiului 35 care trece prin spatele blocului nostru, mergeam și îi rugam pe militarii ăia care conduceau utilajele aduse acolo să ne lase să ne suim și noi pe ele. Mamăăăă ce încântare, deși azi îmi dau seama că nu era mare chestie, nu era decât un tractor cu șenile și manete. Avea ștergător de parbriz manual și ne jucam cu ăla când militarii nu erau atenți. Apoi, când m-am făcut mai mare găseam orice prilej de a merge cu amicii mei pe te miri unde, tot pentru a mă plimba cu mașinile lor pe care tații lor li le dădeau acum spre folosință. Porecla mea de pici de la bloc, Jebeleanu (de la scriitorul cu nume omonim, Eugen Jebeleanu) am căpătat-o tot într-o mașină, un TV cu care un nene ne plimba pe noi piticii în jurul blocului. Când jucam fața ascunselea câte 4 - 5 ore, foloseam mașinile parcate în fața blocului pe post de sprijin de pus. Deseori, venind în viteză pentru a scuipa pe ăla de se pusese sau când găseai pe careva (dacă te puneai) săracele Dacii primeau câte o palmă pe capotă de se auzea până la etajul 9, iar dacă gluma se îngroșa ne opream din joc și - pentru echitate - alegeam și altă mașină. Nu știu cum se fac azi mașinile, dar acele Dacia 1300 sau 1310 rezistau cu brio jocurilor noastre repetate și parcă și posesorii erau mai blânzi decât posesorii din ziua de azi, când practic îmi e imposibil să văd cum ar putea piticii de la mine de la bloc să mai joace așa ceva, cred că ar fi altoiți bine de niște băieți din ăștia mai etnobotanici ca să le zic așa. Fiecare vecin avea locul lui de parcare și de cele mai multe ori vara știam exact cine este la mare după cât lipsea mașina din parcare. Aveam un vecin care avea o rulotă pe care o mai vizitam uneori să jucăm o carte sau pur și simplu să stăm de vorbă acolo, ni se părea nouă că e mai fain. Desigur era foarte cald și propietarul pitic ne invita să facem altceva căci ne sufocam efectiv. Atunci când mergeam cu mașinile RATB (transport în comun) preferam să stau la prima ușă și să urmăresc cum șoferul mânuiește levierul imens al schimbătorului de viteze al autobuzului. Cei mai mulți aveau un balet în ei de uitai să cobori dacă nu erai atent. Mișcările lor ample, tremuratul nelipsit al autobuzului și tot ceea ce însemna conducerea unui astfel de mastodont erau pentru mine magie curată. Uneori trăgeam cu ochiul și la manipulanții de tramvaie și chiar și astăzi mi se pare tare fain să pilotezi o ditamai râma întorcând doar de levierul acela în stânga sau în dreapta. Când mai mergeam pe la tata la serviciu, principala mea distracție era să mă cocoț în camioanele alea și să fac tot felul de chestii prin cabină. Tata lucra la un garaj din ăsta de tiruri, la ITBN. Existau pe vremea aia doi sau trei transportatori care făceau export pentru România: ITBN - celmai mare, ITIA și cred că și Transcomul. Erau pe atunci celebrele Roman și - poate că puțini știu că a fabricat și camioane - Skoda. Imediat după Revoluție au apărut primele Volvo, ceea ce a fost minunat pentru șoferi, dar mai puțin minunat pentru multitudinea de mecanici care își cam pierduseră obiectul muncii, căci astea nu se mai stricau așa des. Mamă ce fericire pe mine când mergeam pe la tata pe la serviciu. Odată, mai mare fiind, nu am rezistat unei oferte a unui bun prieten și văr de-al meu de a face o călătorie alături de el și un amic până la Iași, mergând cu TIR-ul. Și acum îmi mai doresc să am destui bani pentru a-mi cumpăra un TIR-rulotă cu care să mă plimb în toată lumea. Am un Matizel pe care îl ador și dacă e de mers undeva cu mașina nu refuz, indiferent cât de departe sau aproape ar fi.