Jocul

Încă de la vârste tare fragede îmi aduc aminte că aveam o groază de jucării. Mai pe la vârste înaintate, făcând facultatea de psihologie am aflat că a te juca atunci când eşti pici este ceva pozitiv pentru dezvoltarea a mai multe aspecte ale eu-lui. Aşadar, aveam multe jucării. Îmi aduc aminte anii de dinainte de începe şcoala, când mă trezem dimineaţa, mâncam şi mergeam cu fratele meu în camera noastră unde răsturnam un sac din plastic incolor care era plin cu jucării şi ne jucam de crăpau pietrele, ore în şir. De regulă aveam obiceiul că îmi desfăceam mai toate maşinuţele pe care le deţineam, sau în general mai orice jucărie care se putea desface. Acum sunt genul care nu apelez la nimeni pentru a-mi face nimic în casă. Ştiu să fac mai de toate, începând de la mai muieriştile activităţi de croitorie până la activităţi complexe de zugrăveală, pus parchet, rezolvat probleme la instalaţia electrică (inclusiv schimbarea ei în totalitate), mici reparaţii sanitare, mici lucrări de reparaţii la gresie, faianţă, etc. Uneori îmi plăcea să îmi şi repar jucăriile, dar de regulă ele rămâneau cu sechele: roţi lipsă, volan îndoit, etc. Nu pot să nu îmi amintesc şi de jocurile copilăriei mele, jucate afară, în aer liber. Petreceam cu orele jucându-ne unii cu alţii iar aici este cel mai bine evidenţiat traiul la bloc. Eram cel puţin 20 - 30 de pici de vârste nu foarte îndepărtate unele de altele. Exista însă o ierarhizare foarte bine definită. Dacă unul cu un an mai mare spunea ceva, îţi era mai greu să îl contrazici, la fel cum nici noi nu acceptam cu uşurinţă "sfaturile" celor care erau de vârste mai mici ca ale noastre. Uneori, din orgoliu, nu ne jucam cu "cei mai mici" iar asta îi făcea să îşi înceapă propiul lor joc. De regulă, între noi picii, era un semn de slăbiciune să ne jucăm cu fetele şi rareori erau acceptate în jocurile noastre, desigur în cale în care era posibil ca ele să participe. Când nu eram destui - de regulă vara când unii mergeau la bunici la ţară - nu mai ţineam foarte tare cont de vârsă. De, copiii. Jucam faţa-ascunselea, căreia îi spuneam simlu "faţa", din martie până în octombrie. Victime colaterale erau maşinile parcate în faţa blocului care erau folosite pe post de suport de pus. Când veneam cu viteză şi băgam gonetă să ajungem înaintea celui care se pusese, trăgeam câte o palmă pe capota omniprezentei dacii 1300 - 1310 (majoritatea maşinilor din parcare) de se auzea până la etajul 9. Mai ieşea câte un vecin şi mai striga la noi ceva ocări cu privire la soarta maşinii, dar după ce râdeam cu poftă de nefericitul vecin care devenea ţinta ironiilor noastre, ne continuam jocul până la ore târzii din seară. În casă nu prea aveam de ce sta, aşa că mulţi dintre noi petreceam vara colindând maidanele Bucureştiului. Jucam fotbal până nu mai ştiam de noi în curtea liceului 24 sau cam aşa ceva (nu am ştiut niciodată ce număr avea liceul, era liceul de textile, 24 cred). Eu eram portar, căci uram să alerg tot terenul şi nici nu eram prea priceput în a mânui balonul. Uneori eram eroul zilei, alteori eram doar unul dintre zecile de mici copii care uitau de ei jucându-se. Curtea liceului era placată cu un gard mic, cu nenumărate porţi şi rupturi în gard aşa ca indiferent de unde veneai puteai intra acolo să faci mişcare. Azi nu mai poţi intra iar gardurile înalte sunt păzite de paznici. Ca şi pitici mai aveam şi alte jocuri. Leapşa era şi ea destul de prezentă în opţiunile noastre. La un moment dat exista o adevărată manie pentru Frunza, pe care o jucam de câte ori ieşeam la aer. Veneau şi copii din blocurile vecine, atât de celebru devenise acest joc la noi în zonă. Alte jocuri de pitici mai erau şi Ţară ţară vrem ostaşi, Ţările, Hoţii şi vardiştii, etc. Deseori ne jucam cu ţevile cu cornete şi zona arăta ca după război, plină de hărtii aruncate de noi neglijent pe jos. Ne făceam provizii din foi de caiete care se pliau perfect într-un cornet, foi ce le rupeam pe jumătare. Omul negru, era şi el prezent câteodată în jocurile pe care le jucam. Vara ne cumpăram elefănţei de plastic care se umpleau cu apă şi care erau folosiţi pentru a ne uda unii pe alţii până la piele. Mai apoi, elefănţeii erau înlocuiţi cu sticlele de plastic care şi-au făcut apariţia după Revoluţie. Era un soi de prietenie perenă ce părea că ne caracterizează pe toţi. După 1989 totul parcă s-a schimbat. Au apărut jocurile de Poker pe la unii sau pe la alţii acasă, astfel că gaşca ce părea de nedespărţit a început a se rări. Unii au plecat din ţară, alţii au ajuns la vărsta la care au fost nevoiţi să îşi ia un serviciu, alţii s-au băgat prin cârciumi, cazinouri şi azi nimic nu mai este cum era odată. Fetiţele nu mai au păpuşi, băieţeii nu mai au maşinuţe. Toţi au în schimb calculatoare, laptopuri, iPad-uri, telefoane de ultimă generaţie. Nu mai ies afară, se întâlnesc pe messenger, pe facebook sau mai ştiu eu unde. Nu mai interacţionează unii cu alţii direct, nu îşi mai cunosc numele adevărate, ştiu că vorbesc cu MiK3llAa, m3t35 şi aşa mai departe. Poreclele sunt deja date şi sunt autoasumate. Nu îi mai dai porecla unuia din mai ştiu eu ce întâmplare, el are deja un nume virtual. Când ies la joacă, trierea nu se mai face după vârstă ca şi singur criteriu, ci acum contează cât de bogaţi sunt părinţii şi cât de multe ţoale de firmă ai. Jucăriile sunt personale şi nu se mai joacă 3 blocuri cu mingea ta, maşinuţa ta sau ce mai puneam noi la mijloc atunci când eram mititei. E păcat, noi ne jucam în aer liber şi cred că aveam şanse mai mari să ne declarăm fericiţi, chiar dacă piticeii de azi au acces la mai multă tehnologie.