Privire de ansamblu

Coilăria mea a fost una aproape fericită. Fericită, dar cu câteva aspecte care nu mi-au plăcut. Nu pot să spun că părinţii mei nu şi-au dat interesul pentru ca eu, fiul lor, alături de fratele meu, să avem parte de tot ce este mai bun, să ne ofere tot ceea ce puteau ei oferi mai bun. Au fost şi momente mai dificile în comunicarea mea cu ei, unele dintre ele nerezolvate nici astăzi. Cel mai tare m-a copleşit faptul că din orgoliu sau nu ştiu nici astăzi de ce, ai mei nu mi-au cumpărat niciodată o bicicletă. Am încercat să înţeleg pe toate căile, am încercat să le ofer tot felul de scuze, am încercat să mă pun în pielea lor, dar nici până astăzi nu am reuşit să mă dumiresc de ce mi-au nefericit anii de pici astfel. Nu pot să spun despre mine că sunt chiar genul de individ încuiat, nedispus la compromisuri şi care nu este înţelegător, dar pricum aş da-o, asta nu reuşesc să mi-o explic, fie că este vorba de explicaţiile pe care încerc să mi le acord acum, matur find(sau în fine....) , nici atunci când eram pici. Scuze au fost şi s-au inventat de mai multe ori, dar eu nu cred nicicum în ele. Altfel, eram un pici tare timid, retras, cuminte cum se spune. Nu am chinuit niciodată vre-un animal şi nici azi nu suport să văd aşa ceva. Ca şi la problema cu bicicleta, nici azi nu am înţeles de ce s-ar bucura cineva - fie şi copil fiind - la vederea suferinţei unui animal. Nu prea făceam chestiile care sunt interzise şi de regulă ascultam de ai mei. Mă simţeam safe astfel. Nu mi-a plăcut (nici pici şi nici acum) riscul, de nicio culoare. Evitam trilibombele şi orice dădea fiori iar până acum vre-o 2 sau 3 ani nu m-am suit în aşa ceva. M-am dat de 2 ori în mountain rouse (sau cum s-o numi) dar asta pentru că eram mai mulţi pitici prin Herăstrău şi dacă aş fi dat înapoi păream laş. Laş îmi place să cred că nu sunt, dar sunt sigur că nu este unanimitate în această problemă. Aproape că eram pietrificat de frică, dar până la urmă nu era chiar aşa mare lucru cum îmi imaginam eu înainte de a mă da. Totuşi, am evitat pe cât posibil acea stare de risc pe care ţi-o dă aceste trilibombe sau ce or fi ele. Unul din aspectele faine ale copilăriei mele este acela că vizitele la rude aveau un anumit parfum care pare că în anii ăştia ai postdecembrismului nu mai există. Atunci ne sunam pe fix şi - dat fiind că era destul de scump să stai cu orele la telefon - stabileam cum şi mai ales în ce formaţie ne vedem. Vara era nelipsit ştrandul şi deseori duminica mergeam la plajă. Vizitele la bunicii mei erau dintre cele mai faine. Ai mei, fiind din Bucureşti, nu făceam altceva decât să luăm tramvaiul 35 şi apoi 11 sau 12 şi să mergem până în Giuleşti, la bunici. Şi mama şi tata sunt giuleşteni. Din păcate bunicul din partea tatălui a decedat cu mult înainte ca tata să se căsătorească, astfel că el lipseşte cu desăvârşire din peisajul copilăriei mele. Acum, în secunda asta realizez că până la vârsta de 34 de ani cât am acum nu am văzut nici măcar o poză cu el. Hmmm. Bunica din partea tatălui era o femeie de o bunătate desăvârşită. Cam atât îmi amintesc de ea, căci a plecat dintre noi atunci când nu aveam încă 7 ani. Eram internat în spital ca să mă operez de apendicită şi mama mi-a spus că e grav bolnavă, ceea ce m-a întristat tare mult. Bunicii din partea mamei au fost mai prezenţi în viaţa mea. Erau despărţiţi şi ne planificam vizitele astfel încât să îi vizităm pe amândoi în procente cât de cât egale. Pe bunicul meu l-am iubit poate cel mai mult din toţi oamenii pe care i-am întâlnit până la această vârstă. Era un om de o bunătate feerică, nu ar fi contrazis pe nimeni, nu s-ar fi certat cu nimeni şi avea un zâmbet larg, patern, cald, care te făcea să uiţi de orice greutate care ţi se părea atunci ca fiind sfârşitul lumii. Timp de doi sau trei ani a venit în fiecare dimineaţă din Giuleşti Sârbi până în Drumul Taberei ca să aibă grijă de fratele meu mai mic iar pe mine să mă trezească la şcoală. Vară, iarnă, nu conta, el era prezent la ora stabilită şi niciodată nu a întârziat. Fuma Carpaţi şi citea Gazeta Sporturilor şi Informaţia. Probabil că la un moment dat voi scrie un topic numai pentru el, căci aşa e corect. Am fost foarte trist când a plecat dintre noi şi nu am înţeles cum de un om atât de bun trebuie să moară vreodată. Bunica în schimb era mai repezită - ca să zic aşa. Nu prea îi convenea mai nimica, dar după ce te lua de la intrarea pe poartă şi te beştelea că ai uitat mai ştiu eu ce, îi trecea "supărarea" şi scotea de la "naftalină" cel mai bun vin sau făcea cea mai bună prăjitură numai să ne bucure. Suferea de artrită şi se deplasa greu, astfel încât vizitele noastre erau momente bun ede a se aproviziona cu cele necesare existenţei. Deseori mai ruga câte un pici de pe uliţă să îi cumpere de la băcănie câte ceva, pâine, lapte şi toate cele. Vara mai mergeam şi mai stăteam pe la ea în vizită câte o săptămână sau două; nu ştiu cum făcea dar niciodată nu ne plictiseam. Nu voi uita nicodată telefonul la care mergeam zilnic să sunăm acasă, mirosul acela de făină, pâine caldă şi bomboane cu cafea ale băcăniei din capul străzii de vis-a-vis. Bunica din partea tatălui ne-a dus pentru prima oară la biserică să ne spovedim. Bunica din partea mamei ne punea să învăţăm rugăciuni şi seara ne impunea o regulă, aceea de a nu ne culca înainte de a spune o rugăciune. Acest obicei l-am păstrat mulţi ani şi tare rău îmi pare că nu mai deţin această deprindere şi acum. Vizitele la fraţii tatălui sau ai mamei erau practic nişte petreceri în toată regula. Îmi amintesc ca astăzi că atunci când mergeam la unul din fraţii tatălui ascultam Romica Puceanu şi Gabi Luncă, înterpreţi faţă de care am şi azi un deosebit respect. Noi piticii consumam Cico sau Pepsi (depinde în ce deplasare eram) iar părinţii d-ale gurii (bere, vin, etc). Cele mai faine erau reuniunile de la bunicul, când ne strângeam tot familionul. Ne revedeam veri cu veri, mătuşi şi unchi, fraţi, surori, cumnaţi şi tot tacâmul. Erau revederi de o natură care astăzi este cu totul şi cu totul dispărută din existenţa mea, era o bucurie de nedescris, ne jucam "până crăpau mâţele" - vorba lui Creangă - discutam, ascultam muzică şi toate cele. Nu existau motive de invidie unii pe alţii şi deseori se discutau ore întregi pe seama notelor obţinute de fiecare la şcoală. Cei care aveau note mai mici erau oarecum făcuţi de ruşine, astfel că nimeni nu prea lăsa ştacheta jos pentru a nu risca "oprobiul" tuturor. Se înţelege că de ziua unuia sau altuia eram mai toţi buluc pe capul lui/ei. Acum, fie ne-am împărţit în mări şi ţări, fie nu mai ne sunăm - dracul probabil că ştie din ce motive - fie avem tot felul de chestii de împărţit care altă dată nici nu existau în viaţa noastră. Moartea bunicilor a adus, pe lângă golul de neumplut din sufeletele noastre (cel puţin din al meu) şi nişte discuţii care au avut darul de a strica ceva din parfumul anilor acelora, în care eram oarecum egali cu toţii. Nu pot uita niciodată de o parte din vacanţele mari pe care le-am petrecut la mama şi tatăl mătuşii mele la Periş, practic singura mea legătură cu viaţa de la ţară. Într-un mod ciudat, dar îmi plăceau foarte tare acele vacanţe, eu fiind mai finuţ, mai slabuţ, mai moale, nu ştiu cum să vă spun, mai de la oraş. Bătrânii aveau vaci, porci şi toate orătăniile pe care le are un om gospodar pe lângă casă. Eram stângaci în relaţia mea cu ele şi încă de pe vremea aceea am rămas cu impresia că vacile sunt poate cele mai faine animale de pe Pâmânt. Blândeţea lor şi laptele cald băut seara după muls mi-au rămas ca nişte ştampile înfipte în amintirile mele. Pici fiind, făceam mai tot ce face un pici la ţară, umblam desculţ (gest rarisim în copilăria mea) scuipam (aşa cum făceau unii copii de pe acolo ca să pară şmecheri), jucam fotbal şi mai ales încercam să învăţ să înot. Aveam gârla "în vale", adică noi coboram prin curte şi ieşeam exact pe o mirişte, apoi gârla. Verii mei aveau şi datorii specifice, să ducă vaca la văcar, să dea de mâncare la porci, la găini, etc, iar eu încercam să stau pe lângă ei ca un mic învăţăcel. Unul dintre ei era înnebunit cu creşterea porumbeilor şi uneori urcam în pod unde creşteau frumoşii şi îmi povestea despre fiecare ce şi cum. Nu vă povestesc că nici azi nu pot să îmi dau seama cum îi deosebea pe indivizii ăia şi cum ştia că sunt cu siguranţă ai lui ci nu ai vecinului. Ba chiar când apărea unul de pe alte meleaguri îmi povestea ce se întâmplă, al cui e, ce caută la el în zoă şi aşa mai departe. Azi are mai mulţi porumbei care - îmi povestea mai deunăzi - valorează şi câte 3 - 4 sute de euro bucata. Făceam tot felul de stîngăcii care erau ţinta ironiilor piticeşti ale copiilor, dar eu nu mă supăram, ba chiar căutam să fac ceva greşit pentru a fi uneori în atenţia tuturor. Odată am fost la Periş când se tăia porcul, iar guiţăturile alea şi leşul bietului animal decedat îmi sunt şi acum prezenţe chinuitoare în memorie. Îmi este o milă de nedescris, iar în acea zi am căutat cu tot dinadinsul să plec cât mai repede sau să stau mai mult pe uliţă. Drama era că oriunde stăteai, satul era cuprins de vaietele bietelor animale care erau sacrificate pentru burdihanele noatre. Asistând la astfel de sacrificii, fie ale purceilor fie ale altor nefericite suflete nevinovate, m-am gândit tot mai des să devin vegetarian. Încă nu am devenit, dar nici un mare consumator de carne nu sunt. Eram, cum se spune, o mare familie. Astăzi suntem mai degrabă uniţi de telefoanele mobile şi nu ne mai vizităm atât de des. Trec uneori şi 3 ani fără să îmi văd unii dintre veri. Ba chiar pe unii nu i-am mai văzut de mai bine de 15 ani. Despre unele dintre rudele mele nu mai ştiu foarte multe amănunte, sunt unchi, veri sau mătuşi cu care m-am întâlnit pe stradă şi pe care nu i-am mai recunoscut. Cât despre întâlnirile plenare lunare, nici nu mai poate fi vorba. Decesele şi uneori nunţile ne mai adună aşa cum din simpla voinţă ne mai adunam odată. Atunci părea că găseam 255 de motive de discuţie, astăzi pare că am terminat de povestit totul după 20 de minute. Pentru mine, pentru noi poate, anii ăia aveau ceva ce este de nereprodus în anii ăştia. Iar eu nu pot spune că anii ăştia sunt neapărat mai buni, deşi material am mai mult. Asta îmi aduce aminte de o zicală, de o maximă sau ce o fi: unii oameni pot fi atît de săraci încât să nu aibă nimic altceva decât bani.