Memorii

Imi amintesc de anii copilariei mele cand totul parea frumos si etern, cand imi promiteam mie insumi ca nu voi repeta greselile unor adulti pe care ii studiam pe ascuns si a caror actiuni le aplicam in mintea mea frageda drastice corectii. Imi pomiteam mie ca nu voi face niciodata o fata sa planga si mai bine mi-as taia o mana decat sa ajung in situatia de a vedea asa ceva provocat de mine. Nu mi-a reusit, desi Dumnezeu imi este martor ca am incercat sa fac tot ce se poate sa evit lacrimile. Ma visam ca la 24 de ani (adica in anul 2000) voi avea 2 copii, un baiat si o fata si ca imi voi iubi nevasta ca pe mine insumi ba chiar si mai mult, ca voi avea casa si neaparat masina si ca ne vom plimba romantic prin parc toti 4 povestind fapte diverse care azi mi se par mai mult sau mai putin ridicole. De iubit am iubit pe cineva foarte tare, ba chiar pot spune ca am iubit de 2 ori foarte tare, dar se pare ca nu a fost sa fie. Imi amintesc ca pici fiind ma gandeam cum voi darui fetelor flori si alte astfel de gesturi, cum le voi face sa rada si mai ales cum le voi smulge cate un suras cu bancurile mele pe care le exersam zilnic pe colegele de clasa. Eram fericit cand radeau cu pofta si imi imaginam ca intreaga mea viata voi fi tipul simpatic pe care toata lumea il place. Azi sunt un simplu rahat pe care nimeni nu da 2 bani. Ce diferenta. Visam la fericire si credeam ca ea exista si mai ales ca ea imi este la indemana. Ce mare lucru - imi spuneam - trebuie numai sa respecti cateva reguli simple si gata, esti ca si fericit... Speram ca nevasta mea sa fie o tipa nu foarte slabuta, cu ochii verzi si parul carliontat, un pic copilaroasa si care sa fie neaparat indragostita lulea de mine. Cred ca atunci cand eram copil lumea mi se parea infinit mai buna decat este in realitate si speram ca nu voi plange niciodata decat de fericire. Visam la o viata simpla, cu prietenii alaturi si cu o droaie de petreceri in care sa pot pune si "muzica mea" nu numai ce vroia mama sa puna la "magnizon" -- asa cum spunea unui casteofon de la Tehnoton pe care l-a achizitionat vesela imediat dupa Revolutie, cand au inceput cat de cat sa se mai gaseasca tot felul de chestii. Azi nu am nimic. Prima fata pe care am iubit-o mai tare m-a parasit cu replica "raman cu celalalt" iar a dou-a mi-a dat impresia ca merita sa o astept... sa o astept. Iar eu plin de idealurile copilariei mele careia ii datorez si azi o buna parte din planurile mele am asteptat-o. Nu imi pare rau. Azi ma gandesc deseori la ea, numai ca ea nu stie. Probabil ca anii de asteptare mi-au creat un soi de obisnuinta ciudata sau poate ca chiar asta inseamna ca o iubesc inca. Cine stie? Cand eram mic nu ma gandeam deloc ca voi experimenta singuratatea si tristetea, nu ma gandeam ca oamenii te pot insela cu zambetul pe buze si se pot supara pe tine pe niste imbecilitati existante numai in mintea lor, nu ma gandeam ca priteniile nu dureaza si ca atunci cand te vede jos un om iti trage un sut in loc de a-ti oferi o mana. Ma gandeam ca pot trai asa, cumva incuiat in lumea mea imaginara si buna, ca pe mine rautatea si vanitatea nu ma pot atinge si ca voi fi pe veci calm si binevoitor. Nu imi imaginam ca exista ceva care sa ma poata enerva si ca ma voi consuma contempland prostia altora. Credeam ca voi lupta cumva penru ca binele si dreptatea sa dainuie si nu ma gandeam ca aveam sa las capul in jos resemnat. Nu l-am lasat inca desi este foarte greu sa iti pastrezi spatele drept intr-o lume in care asta este considerat un semn de slabiciune... Cand eram mic ma gandeam ca Il voi iubi pe veci pe Dumnezeu si ca nu ii voi reprosa niciodata nimic din ceea ce mi se intampla, ca voi invata din povetele pe care mi le ofera in viata. Cred ca este singura chestie in care nu m-am inselat ca si copil, in rest.... Welcome to the cruel world dears!

Educație

Că tot este la modă discuția cu educația, mi-am amintit câteva aspecte legate de educația pe care am acumulat-o până în zilele noastre. La educația școlară este simplu, am urmat mai toți pașii până la licență, sunt mândru oarecum de mine. Nu eram niciodată pe locul 1 în clasă, dar asta din lene, căci cred că dacă îmi puneam ambiția - ambiția este punctul meu slab în viață - cred că mă băteam minim la șef de grupă - șnur roșu de pionier. Așa, eram doar atent la ore și îmi făceam temele fugar, ceea ce m-a menținut lejer undeva la media 7 în gimnaziu și liceu. Părinții mei sunt oameni de un rar bun simț. În general, majoritatea rudelor mele sunt oameni cu bun simț, cu obraz subțire și respect față de semeni. Logic că educația pe care am primit-o a fost una în care violența, șmecheria, hoția, prostul gust, obrazul gros și alte asemenea „calități” lipseau cu desăvârșire. Uneori cred că sunt prea moale, alteori că sunt prea indulgent, alteori prea tăcut, dar toate astea vin ca urmare a zecilor de lecții de viață oferite direct și indirect de ai mei. Bunicul avea o vorbă pe care abia în anii ăștia o înțeleg în întreaga sa profunzime: „ferește-te taică de prostul cu carte, ăsta este mai prost ca prostul simplu, căci el crede că are dreptate pentru că școala îi ține loc de minte”. Am văzut zeci de oameni „de vază” ai României care se scăldau într-o semiimbecilitate călduță și care îi făcea hâtrii pe ei pe care unii îi văd geniali. Trist. Respectul față de aproapele este cu siguranță principala geamandură în educația mea. Apoi am avut ocazia să întâlnesc niște oameni deosebiți pe care îi iubesc din toți rărunchii mei. Ei mi-au oferit acces într-o lume din care dacă doreai să înveți ceva, o făceai, dacă nu, puteai trece liniștit pe acolo căci nimeni nu s-ar fi supărat. Am învățat cam care este însemnătatea educației superioare, cam ce înseamnă cu adevărat cartea pe care mă punea mama mai cu binișoruil mai cu bătăița să o învăț când eram pici. Ai mei au primit educația specifică timpurilor lor, dar tot timpul au fost de acord că reușita în viață nu ți-o poate oferi decât școala. Au făcut tot ce au putut ei ca să mă țin de școală și pentru asta le mulțumesc.

Prietenii

Prietenii mei au fost destul de puțini cu adevărat și legăturile cu ei au durat mai puțin de cum speram eu. Prietenii din copilărie se numeau Robert, Cristi și Dragoș cu care ne jucam de dimineață până seara tot felul de chestii la modă atunci. Desigur, ăștia erau cei mai buni prieteni, căci în realitate eram mulți care ne stimam și ne prețuiam, dar în cantități mai reduse. Cu cei trei speram la vremea aia să mă prindă 82 de ani și noi tot împreună să ne jucăm... Cristi dorea să se facă avocat motiv pentru care a urmat la un moment dat cursurile facultății de drept. Nu este avocat azi, dar profeseaza dreptul cumva ca și consilier juridic la o firma ceva. Mama sa este o pictoriță taentată care a făcut un tablou alor mei de o frumusețe rară pe care îl mai dețin și azi. Tatăl său fusese primar pe undeva prin Ilfov și când ne mai dădeam mari cu ce face tata sau mama el ne băga asta pe gât, motiv pentru care de fiecare dată noi ne ofticam și chimbam subiectul. Tatăl său avea motor cu ataș pe care-l parca lângă părculeț și unde ne jucam deseori. L-ar fi parcat în fața scării, dar acolo era motorul cu ataș al tatălui lui Cosmin. Părinții săi erau la vremea aceea unii foarte boemi și în mintea mea de pitic îi consideram oameni foarte faini. Chiar sunt. Robert era poreclit și „bețe-n cur” dar nu îmi mai amintesc care a fost contextul în care s-a ales cu porecla. Tatăl său avea un obicei ciudat pentru noi piticii vremurilor acelea, îl chema în casă fluierând pe balcon într-un fel anume. Ăsta auzea și de la 2 kilometri și era clar din momentul acela că orice negociere de tipul „mai lasă-mă 10 minuteeeeeee” era practic imposibilă. Taică-su era un tip foarte îngrijit, cu barbă și care părea că știe cine este Friedrich Nietzsche sau Sigmund Freud. Mama sa, o doamnă blondă foarte elegantă se încadra perfect în imaginea de mai sus, părea că a citit mai mult decat alții. Dragoș era sportivul și cel cu care am mers odată la țară la bunicii săi cu care ai mei erau prieteni buni de familie. Din pocate de el ne-am despărțit primul pentru că la 7 ani a plecat la părinți, el aici stând la bunici. Eu aveam porecla Jebeleanu, după poetul cu același nume. În fine, după Revoluție Robert a plecat cu ai săi în Germania. Nu mai știu nimic de el. Dragoș și-a făcut o formație de hip-hop care a devenit destul de cunoscută. Cristi mai locuiește și azi în cartier și lucrează pe la o firmă ceva.
Apoi am avut un prieten foarte apropiat pe vremea aia. Ne-am cunoscut mai bine prin 1993 pe timpul liceului și am fost prieteni foarte buni până mai acum câteva luni când eu m-am decis că pentru mine a murit un pic. Deși aparent eram firi diferite, în esență ne doream cam aceleași lucruri de la viață: familie, prieten de viață în care să ai încredere să stea cu nevastă-ta când ești la băi la Olănești, copii, fericire, etc. Era un pic cam individualist în viața cotidiană dar avea și principii sănătoase de viață. Dacă erai genul mai conciliant și care să nu te deranjeze gafele aproape săptămânale ale lui cred că puteai bine merci trăi 82 de ani alături de el ca prieten. Unii dintre foștii lui foarte buni prieteni îmi povesteau despre starea la care au ajuns, că s-au săturat să îi înghită individualitățile ce nu au ce căuta într-o prietenie adevărată și cum că au renunțat la amiciția cu el. Parțial nu îi înțelegeam, iată că am ajuns și eu acolo unde sunt ei, adică la răceală totală. Mie oamenii ăia mi s-au părut destul de ok, cred că la Cocoșel era problema. Da, Cocoșel, așa îi spuneam noi căci era mândru nevoie mare precum un cocoș singur printre 200 de găini. Păcat că el nu își dă seama de unele aspecte ale vieții. Recunosc însă deschis că au fost și momente în viață în care m-a ajutat foarte tare și pentru acelea îi mulțumesc acum public. Problema s-a pus că el a tăiat în carne vie atunci CÂND I S-A PĂRUT ceva la mine. Oricum acum nu mai contează, dar cumva speram că vom duce prietenia până la 82 de ani. Iar m-am înșelat.
Am avut odată și o prietenă fată. Prietenă de viață, nu de sex. Foarte fain a fost, am fost prieteni foarte foarte buni  mai bine de 12 ani. Ne cunoșteam din 1990 și până prin 2002 tot am ținut legătura. Ne-am certat de la ceva bani și de la faptul că prietenul de mai sus a încălcat orice înțelegere și s-a cuplat cu ea, moment în care și mie mi-a fost destul de greu să mă mai comport ca un simplu amic. Era tare sexy dar mi s-a părut că uneori a luat decizii proaste în viață. Oricum, mai bine de 12 ani prietenie platonică solidă între un tip și o tipă e mai rar întâlnit.
Acum, cei mai buni prieteni ai mei se numesc Simona și Gabi, soț și soție. Înainte de a-mi fi prieteni de suflet, mi-au fost mentori. Am învățat foarte multe de la ei și le datorez o parte din ceea ce sunt acum. Îi iubesc ca pe frații mei și până acum nimic nu a dus la vre-o vorbă mai apăsată sau orice urmă de conflict între mine și ei. Sper să ajungem împreună până la 82 de ani.

Fete

Prima şi prima fată de care îmi amintesc să mă fi îndrăgostit vreodată a fost Angela, o fâşneaţă (pe vremea aia) blondă cu ochii albaştri şi părul creţ, cârlionţat, cu pistrui şi un zâmbet care atunci mă topea tot... Era premianta clasei şi eram de-a dreptul amorezat după ea aşa cum poate fi amorezat un pici la vârsta de 6 ani cât aveam eu când am mers la şcoală. La sport făceam cum făceam şi mă băgam în aceeaşi echipă cu ea şi alte asemenea gesturi care atunci mi se păreau super bărbăteşti. Undeva în sinea mea eram tare mândru de faptul că Angela era foarte deşteaptă şi - senil - mă făleam cu asta. Ea mă simpatiza căci de fel spuneam tare multe glume şi făceam tot felul de goange care aveau darul de a o amuza. Nu mi-a împărtăşit însă convingerile. Apoi m-am mai amorezat şi de alte fete din şcoală, nu îmi mai amintesc exact cum se numesc, ştiu doar că ţineam totul numai pentru mine. Eram bolnav de timid şi roşeam până la aprindere când spunea cineva ceva de iubite, pupici şi mai ştiu eu ce astfel de subiecte ce ţin de sexualitate. Nu eram nici genul de pici care să fie tare sexy şi care să atragă foarte multe fete, aşa că mi-am petrecut tinereţea fragedă plină de suspine şi jinduiri. Ha! MI-am adus aminte de Oana. Oana era o fată care venea în vizită pe la noi pe la bloc şi care era cu câţiva ani mai mare ca mine. Era ceea ce eu consideram la vremea aia tot ce se putea obţine în materie de frumuseţe feminină. I-am spus unui amic de la bloc că mi se pare drăguţă, asta trecând inexplicabil pentru mine peste timiditatea excesivă de care beneficiam. Ăsta i-a zis unui alt băiat; care i-a zis altuia; care i-a zis altuia şi aşa mai departe până când informaţia a devenit oarecum publică şi arhicunoscută, motiv pentru care fata respectivă a devenit ţinta ironiilor geniilor de pe la bloc. Asta s-a supărat şi a devenit violentă - ca să spun aşa - la adresa persoanei mele, în ideea în care alerga cu o nuia în mână să mă înveţe minte să mai spun eu că o iubesc (sau ce naiba oi fi spus eu la vârsta aia cu privire la persoana ei). Vre-o 2 ani îmi era şi frică să mă mai uit la fete şi mi-au trebuit ceva luni să mai pot ridica privirea în ochii unei fete. Credeam că-s un nenorocit care nu aduce decât suferinţă şi tristeţe fetelor. Şi acum îmi mai place numele ăsta deşi nu îmi mai aduc aminte deloc cum arăta acea Oana care mi-a bucurat o scurtă perioadă din viaţă. Apoi îmi amintesc că mă amorezasem de Teodora Mareş, pe care şi astăzi o consider una dintre femeile foarte frumoase pe care Dumnezeu a lăsat-o pe Pământ. Mă uitam la toate filmele ei şi o adoram pur şi simplu. Apoi după asta au început a fi difuzate şi pe la noi filmele americane. Consideram că cea mai faină actriţă la momentul ăla este Elisabeth Shue. Apoi mi-a plăcut Marisa Tomei. Apoi a fost o cavalcadă de nume printre care găsim Salma Hayek, Penelope Cruz, Sandra Bullok. Acum ca şi actriţe îmi plac Zooey Deschanel, Anne Hatthaway, Rachel Mc Adams, Amy Adams, Scarlet Johanson şi alte asemenea superbităţi. Cât despre relaţiile mele mai mult sau mai puţin serioase, ce să zic, îmi este greu să vorbesc căci risc să rănesc. Tot ceea ce pot să spun este că am avut de regulă relaţii de lungă durată şi mi-a plăcut stabilitatea. De, sunt Rac... Din păcate nu am reuşit să găsesc încă acea persoană care să mă facă fericit şi cred că întreaga mea viaţă va fi un lung şir de căutări. Am întâlnit şi câteva fete care păreau a îmbina perfect superbitatea zâmbetului şi corpul de zâne cu gingăşia şi candoarea gesturilor, cu bunul simţ şi arta de a face o ciorbiţă bună, păreau a îmbina cu măiestrie arta de a face din casă un cămin călduros în care să vrei să te întorci după-amiaza cât mai repede cu picul de nebunie senzuală care ar face ca familia să devină un lanţ indestructibil în faţa a orice.

Oracol

Draoste, înşelări, intrigi, simpatii şi antipatii. Actori, filme, muzici, flori şi mai ştiueu ce, toate acestea se treceau frumos într-un caiet frumos colorat cu steluţe şi decupaje din revistele Cutezătorii, Almanahul Copiilor şi mai ştiu eu ce printuri care la vremea aia erau "the ultimate" în domeniul presei scrise. Aceste caiete purtau numele de Oracole şi le deţineau fetele, dar nu era o regulă strâmtă, puteau avea şi băieţii. De regulă în susul paginii se punea câte o întrebare care mai de fiecare dată avea ceva ascuns în spatele său, care extrăgea o informaţie preţioasă la vremea aia pe care posesorul dorea să o afle. Întrebări de genul "cu cine vă doriţi să fiţi prieten" sau simplu, "pe cine iubiţi" erau desigur întrebările cele mai savuroase, la care fiecare încercam să vedem ce s-a răspuns. Pe prima pagină se răspundea la întrebarea din care se afla numele celor care scriau, astfel că primeau un număr de ordine în dreptul căruia scria pe tot parcursul oracolului. După faza cu întrebările, erau pagini în care se făceau tot felul de urări. Pe la clasa a 8-a urările erau tare lacrimogene căci urma să dăm piept cu primul examen mai dificil din existenţele noastre, adică prima despărţire de nişte oameni cu care ai împărţit 5 - 6 ore în medie pe zi timp de mai bine de 8 ani. Speranţele că vom ţine legătura toată viaţa şi că vom rămâne prieteni şi că vom face tot felul de chestii în viaţă au fost năruite de crunta viaţă care ne-a cam împrăştiat prin mai toate colţurile şi deşi stăm şi în acelaşi bloc nu ne vedem cu anii. În oracole fiecare încerca să îşi exprime talentele poetice, poezii scrise în numai 2 registre: fie melancolice, în care ne strigam afinităţile, dragostile noastre fragile de pitici, fie amuzante, în care făceam tot felul de versuri care stârneau amuzamentul cititorului cu umor sau lăsau rece pe cititorul mai serios. Desigur, lipiturile din ziare şi reviste pe care le puneam şi noi aduceau şi ele un plus de culoare oracolului. Pixurile erau consumate pe sigle pe care le desenam fiecare după talentul său, AC/DC, Mettalica, Mercedes, Slayer şi alte asemenea erau omniprezente, atât în oracole cât mai ales pe blugii noştrii (care avea...). Imediat după Revoluţie, când blugi prespălaţi erau mai pe toate drumurile, mai toţi aveam chiar şi la ore asemenea obiecte de îmbrăcat. Altfel, ne expuneam blugii numai la întâlnirile extraşcolare unde ne bucuram extraordinar că nu mai suntem nevoiţi să purtăm uniformele pe care nu le iubeam în mod deosebit. Îţi dădeai seama de simpatiile şi antipatiile momentului în funcţie de cum ţi se dădea să scri în oracol: dacă erai primul/prima, era clar, ai un loc deosebit în inima fetei/băiatului respectiv. Cu cât aveai un număr mai mare cu atât erai mai puţin stimat - ca să zic aşa. Nu am avut niciodată numărul 1 în niciun oracol dar nici numere formate din 2 cifre nu aveam. Ce fain, deşi erau interpreţi precum Romica Puceanu, Gabi Luncă şi mai ştiueu ce astfel de lăutari, nimeni nu trecea în oracol la preferinţe "muzica lăutărească" sau "manelele" sau mai ştiu eu ce astfel de variaţiuni de denumire ale acestui soi de muzică. Era retrograd, nimeni nu se putea lăuda cu aşa ceva, spre deosebire de ceea ce vedem azi. Mai toţi preferam rock-ul şi interpreţi precum Mihaela Runceanu, Eva Kiss, Loredana Grozea, Trio Express şi mai ştiu eu ce alte asemenea lor.

Întâmplare reală

Ha ha ha, mi-am adus aminte aseară, povestind-ui vărului meu de o întâmplare cât se poate de reală pe care am trăit-o la un moment dat când eram în Costinești într-o vizită la plajă. Dacă stău în fiecare an măcar 10 zile la mare, uneori ne mai plesnește plictiseala astfel că mergem să facem plajă și în alte stațiuni. Așa am făcut și acum vre-o 4 ani, când în 2 Mai fiind am decis să dăm o fugă pentru plaja de dimineață până la Costinești. Zis și făcut. Apoi, pe la ceasurile la care oamenii care fac plajă profesionist (asta mi-a venit acum) se retrag, am pus fundurile noastre arse de soare în Matizel și am decis să ne cărăm înapoi la 2 Mai. Numai că din vorbă-n vorbă am decis să facem un popas și să rămânem să mâncăm în Costinești. Nu mai știu care e numele restaurantului, dar știu cu siguranță că era cu profil rustic, foarte cochet, cu ospătari îmbrăcați frumos în costume populare și tot tacâmul. Ne-am zis că ăsta este locul în care aveam să ne stingem setea pentru început și mai apoi foamea, căci înnotul pare-se că adusese ceva mațe chiorăind. Ne-am așezat cuminți la o masă și am așteptat logic după un ospătar. Încercam să facem conversație, normal, să mai treacă timpul până apare insul. Văd pe unul care ar putea fi persoana mult așteptată și îi fac un semn discret cu mâna. Dă din cap aprobator cum că a înțeles și după 3 minute apare cu nota. Fac ochii mari și îl întreb oarecum contrariat „ce e asta”. „Păi, nota” - spune aparent lucid. „Păi ce notă, că abia m-am așezat la masă”. Se uită inițial șăgalnic la mine, apoi neâncrezător, după care îmi dă replica: „păi și mie cine îmi plătește ce a fost mai înainte”... Am încercat să îl lămuresc oarecum iritat că nu pot plăti eu ceva ce au consumat alții și inițial părea că a priceput principul de funcționare. Îmi aduce în cele din urmă 2 meniuri, mă uit cu iubita peste ele și ne comandăm un pepsi pentru nenea șoferul și o bere pentru tanti frumușica. Mai trec 25 de minute și individul apare după ce i-am dat de înțeles de câteva ori că vreau să comand, că m-am decis. Gura îmi era deja un cuptor bine încins că pare-se că exagerasem cu doar un pic timpul petrecut la soare și pielea mea dogorea un pic de căldurică. Iubita la fel. Îi cerem băutura și îi menționez express că nu mai sunt dispus să aștept foarte mult măcar pentru astea pe care le prefer reci ca soacrămea (aș vrea eu). Aduce băutura care era rece. Mi-am spus că toate belelele mele sunt pe cale să se termine și urma să am o dupăamiază plăcută. Când i-am comandat băutura i-am spus fiecare dintre noi și ce dorim de la bucătărie, ca să nu mai piardă omul timp după. A părut că a notat ceva în carnețelul său, ceea ce pe mine m-a mirat căci nu părea genul care știe să scrie... Mai trec câteva minute și la un moment dat gagiul apare la masă la noi și începe să ne așeze pe masă 3 (trei) castroane cu ciorbă. Noi eram 2 la masă. Încerc să comunic cu el și îi spun că noi nu am comandat ciorbă, numai ceva degetele, rechin și nu mai știu ce. În plus, noi suntem 2, cum am putea comanda 3 ciorbe. Știu că pare incredibil, dar omul nostru părea că începe să își dea și el seama de acest paradox, 2 oameni nu prea au cum să comande 3 ciorbe decât dacă sunt fomiști. Iar noi chiar nu păream... În fața noastră la un alt separeu erau 3 oameni, 2 tipe și un domn care auzind parlamentările mele s-au întors la masa noastră și au întrebat despre felurile ciorbelor. Erau ciorbele lor. Își cere stângaci scuze și mută castroanele cu degetul mare în castron la masa alăturată. Zâmbim, râdem cu cei 3 mușchetari de la masa alăturată și așteptăm liniștiți să vină și mâncarea. Consumasem deja pepsi și bere, eram cam la fundul sticlei, mâncarea ioc. Îl chem pe individul care părea destul de transpirat, obosit și mai știu eu ce stări din astea și îl întreb de haleala noastră. Trecuseră deja mai mult de o oră și un sfert de când ne așezasem la masă și eram curios dacă mai durează prepararea. Recunosc că restaurantul era destul de plin și că eram dispus să înțeleg că bucătăria la ora aia era foarte ocupată. De regulă nu sunt genul care să se certe cu ospătarii, să le facă diferite observații și mai știu eu ce gesturi pe care unii le fac din dorința de a arăta audienței că ei stăpânesc situația la acea masă și că totul se va derula conform dorinței lui exprese. Nu. Chiar sunt un tip docil și dacă nu mă consider respectat într-un local nu mai calc neam pe acolo. Așadar, după mai mult de o oră și ceva de când mă așezasem la masă, îl întreb pe gagiul nostru dacă se mai aude ceva cu comanda mea. „Păi ce, ați comandat???” mă întreabă destul de mirat de cum vin eu și îi stric sinergia, homeostazia, echilibrul în care părea că ședea până la acea oră. Nu am mai rezistat. Am început să urlu (a fost singura ocazie din viața mea când am purtat o discuție pe un așa ton într-un spațiu public, nu îmi amintesc să mai fi tremurat de nervi vreodată ca atunci) și l-am întrbat ce a notat atunci când i-am cerut sucul și berea. Se uită retard pe carnețelul lui și exclamă: „aaaaa, da da da, stați că mă duc acum să dau comanda”. Evident am cerut să vorbesc cu șeful de sală care mi-a explicat că „a adus diplomă de ospătar și de aia l-am angajat”. Apoi mi-a cerut să stau că îmi promite că în 20 de minute e gata totul. Evident că am plecat și am cerut nota, moment în care - deși nu sunt un pomanagiu - mă așteptam ca șeful de sală să îmi lase berea și pepsi-ul din partea casei, în fond erau cam 10 lei amândouă. Nu nu, mi-a luat banii și i-am cerut în acest caz restul (era 9,5 sau ceva, oricum nu era 10 fix). În viața mea nu voi mai merge la acea terasă, restaurant, cârciumă sau ce o fi. De atunci merg, mă așez și dacă după 5 minute nu mă bagă nimeni în seamă mă ridic liniștit și plec. Nu am mai întlnit niciodată un astfel de retard angajat pe post de ospătar și nici nu cred că am șanse, deși o verișoară de-a mea care a lucrat pe un vas de croazieră povestea odată că nici nu îmi dau seama cât de imbecili sunt unii. Crede-mă, îmi dau.

Acum sunt mare

Atunci când suntem pici, cei mai mulți oameni au față de noi comportamente standard: ne mângâie patern/matern pe cap, ne vorbesc pițigăiat, ne zâmbesc mai des ca la maturitate și mai ales ne întreabă tot felul de chestii, printre acestea și celebra „ce vrei să te faci când te faci mare”. Din ceea ce îmi amintesc, eu am dat mai multe răspunsuri la această întrebare, răspunsuri ce le scriu aici.
1. Când eram tare pitic visam să mă fac inginer. Ca atare stăteam culcat pe sub scaunele din sufragerie și le demontam piulițele care le ținea întremate și apoi după ce mimam mai știu eu ce activități care le consideram potrivite meseriei, le montam la loc și îi puneam tatălui cheile fixe și inelare la loc.
2. Șofer. Am mai evocat pasiunea pentru mașini pe care o am. Nu este nimic ieșit din comun, 90% dintre bărbații din lumea asta cred că are această afinitate. Și eu mă înscriu în acest trend, astfel că pici fiind mă vedeam cutreierând Europa într-un TIR minunat.
3. Regizor. Asta era dorința mea din anii de școală timpurie, clasele primare, când îmi imagnam tot felul de situații provenite din situațiile reale pe care le trăiam în orele de școală, spre deliciul întregului colectiv. Mai venea câte o ștrengăriță de colegă și îmi spunea că așa imaginație nu a văzut niciodată în viața ei (că și multă viață avea ea la clasele primare) și că ea crede că dacă o să mă fac regizor o să fac bani adevărați și că ea nu va rata niciun film de-al meu. Azi nu am nici măcar o cameră de filmat, nu am găsit încă un motiv bun de a o cumpăra...
4. Actor. Era oarecum legat de faza cu regizorul, dar aici ma vedeam un fel de eu centrez eu dau cu capul, ceva de genul Woody Allen. În ideea asta, la un moment dat al tinereții mele am luat ceva lecții de actorie într-un proiect care se pare că a murit înainte de a se naște, ceva ce se numea Unda Art, care nu a performat decât un spectacol la Club A din București pe care nu am mai apucat să îl joc, din motive obiective - zic eu - fiind obligat să mă retrag din trupă. Era ceva de genul trupei Podul, teatru alternativ. Singura piesă jucată a fost una dadaistă care mie mi s-a părut splendidă, pusă în scenă foarte inspirat de Dan Victor, regizorul nostru și de colegii mei pe care apucasem să îi ador la repetiții. Și cam atât cu visul ăsta.
5. Portar de fotbal. Aici lucrurile stau banal de simplu, mi-am spus așa: fie să devin cel mai bun portar din lume fie să nu ajung deloc. Nu am ajuns deloc. :)
Dintre toate, cel mai tare mi-am dorit să devin șofer. Viața însă m-a purtat pe unde a dorit Domnul și nu am devenit nimic din toate acestea. Poate că uneori am renunțat eu la visele mele prea ușor, poate că altele nu sunt potrivite mie, alteori pur și simplu am făcut ceva mai mult de ceea ce visam să fac. Prin anii liceului visam să lucrez în publicitate și credeam că voi fi un bun creativ. Apoi, în facultate mi-am dorit să fac terapie de familie și psihosexologie, numai că nici visul ăsta nu mi l-am urmărit. Am fost oarecum descurajat de o doamnă care practica printre altele și psihologia și care astăzi nu se mai află printre noi, și care la replica mea „vreau sa fac psihosexologie și terapie de familie” m-a întrebat contrariată: „numai asta????”. Apoi mi-a explicat cum ea nu știe ce să zică clienților, că e policalificată, multispecializată și așa mai departe și tot moare de foame, iar eu vreau numai asta... Cum viitorul în care sărăcia era prezentă la mine ca la ea acasă nu mi se părea la vremea aia prea bun, am renunțat la așa ceva. Mi-a mai trecut prin cap să mă apuc de psihanaliză, dar cred că nu sunt talentat pentru așa ceva. Schimbând un pic registrul, cred că au fost momente în care mi-am propus să îmi valorific cumva aptitudinile de a face curățenie lună și să merg să fac menaj nud. Mi-am dat seama că fizicul nu mă ajută pentru această activitate așa că aici am renunțat din motive foarte obiective... În fine. Ceea ce fac acum îmi place foarte mult și merg la serviciu cu drag. Și locurile prin care m-am mai perindat ca și angajat pot spune că m-au îmbogățit cumva și cred că dacă mâine aș găsi un post de îndrumător într-o școală sau liceu aș ști ce să le recomand tinerilor să facă (la noi nu știu să existe un astfel de post; îndrumătorul este cel care îi ajută pe elevi să își descopere aptitudinile și să meargă mai departe pe licee/facultăți care să le pună cel mai bine în valoare talentele).