În armată 2

Bun, deci cam așa cu primele impresii ale primelor zile de armată. Nu intenționez să descriu fiecare zi, din singurul motiv că nu îmi amintesc chiar fiecare zi, deși recunosc că o astfel de idee m-a încercat. Glumesc. Să trecem mai departe cu armata mea. La un moment dat aveam să fim înștiințați oficial de către comandantul nostru că urmează a merge detașați - pentru 3 luni spunea domnia sa - la instrucție la Bacău. Se decisese deja destinația și fusese după inima lui Eugen care recomanda „cea mai faină unitate de parașutiști din România”. Trebuia să ne anunțăm familiile că urmează să plecăm din București, să nu își facă griji și alte asemenea. Am dat un telefon acasă și am anunțat că totul se petrece după inima mea, adică voi face armata - sau măcar o perioadă - în afară de oraș. Țineam tare mult să merg să văd și alte orașe, să fiu măcar temporar concitadin cu alți români. Nu pot explica de ce sau ce anume mă îndemna să gândesc astfel la acel moment, dar știu clar că asta îmi doream. Sau, ca să fiu mai corect, îmi doresc. Nu m-aș supăra tare mult sa am bani să îmi iau o casă undeva în afara orașului... Să nu deviez. Bun, la un moment dat am primit și armele, niște superbități de kalașnicoave de 5,45 cu pat rabatabil, ceea ce aveam să învăț că sunt cele mai ușoare arme din Armata României. Nu erau chiar foarte precise, dar senzația pe care o aveam când trăgeam îmi este și astăzi proaspătă în memorie. Îmi pare tare rău că nu mai am șansa unei trageri ca în armată. Armele le-am primit cu o zi înainte de a pleca la Bacău și am primit câteva sfaturi de începători cu privire la utilizarea lor la rece, iar cel mai important aspect consta în memorarea seriei ștanțată pe ea. În fine, vine ziua plecării și contrar așteptărilor mele ne-am îmbarcat toți marafleții într-un camion din acela cu prelată, tip militar, imposibil să nu îl știți. Credeam că mergem cu autobuzul, eventual și la clasa I. Ne-am luat cam tot ce primisem în 3 zile de stat la București, uniformă, armă, tot tot, inclusiv celebrele valize de lemn pe care desigur că fiecare le aveam. Urcați pe 4 rânduri în camion, am plecat la Bacău cu speranțele și optimismul util în astfel de momente. Speram că vom găsi traiul pe vătrai, din moment ce în 3 zile de armată nu avusesem parte de nimic din ceea ce se povestea în civilie. După un drum în care curentul a fost principala noastră cunoștință, după ce făcusem destule glume cu cei care stăteau cu mașina în spatele camionului nostru, după tot felul de întâmplări care atunci mi se păreau amuzante dar acum nu mai catadicsesc nici măcar să le pomenesc, am ajuns în sfârșit la Bacău. Unitatea nu mi-a lăsat nicio impresie bună, la prima vedere părea ceva părăsit, neîngrijit, total diferit de ceea ce văzusem la București. Ne-am coborât din camion și am luat primul contact cu ceea ce aveau să fie comandanții noștri dacă pot spune așa, adică cei care aveau să ne instruiască pe parcursul a 7 (nu 3) luni. Ne-au luat tare, cu voci ridicate și autoritarism excesiv după opinia mea și după cum sunt eu format ca și om. Mai apoi am înțeles care era ideea, dar la acel moment mi s-a părut că acesta ar cam fi primul „șoc” al armatei, dacă pot folosi acest cuvânt în acest context. Am primit paturile și desigur că mi-am ales patul de jos. Deja aveam experiență. Cu cât am cunoscut acea unitate cu atât mi-am dat seama că prima mea impresie a fost bună. Existau multe lipsuri, multe probleme care nu au fost rezolvate prea bine și care au produs un disconfort real elegantului din mine. Am învățat multe chestii utile pentru întreaga viață în acele momente și nu regret deloc acele perioade mai grele din viața mea. Principala problemă a acelei unități era alimentarea cu apă. Dimineața dacă nu mergeai la spălător (așa se numește baia în armată) până pe la ora 6, 6:15 pierdeai apa cu care îți făceai o oarecare toaletă și erai nevoit să te speli cu apa din butoiul prevăzut cu robinet. Nu era chiar cea mai plăcută senzație să folosești apa aceea. Apoi, poate puțini se gândesc, dar pe timpul cât nu era apă, aveam o certă problemă cu nevoile fiziologice ale unui om normal. Eu vre-o 10 zile nu am fost normal, căci constatasem o oarecare constipare probabil datorată schimbului de confort... Nu insist căci am o vagă bănuială că nu exact asta vă așteptați să vă povestesc. Buuuun. Odată cu trecerea zilelor am constatat că băieții ăia exigenți să le spunem nu erau chiar atât de răi cum au dorit să pozeze. Erau de fapt niște băieți de zahăr, sufletiști, oameni simpli care ne înțelegeau mai bine de cum credeam noi. Disconfortul fizic creat de multele lipsuri ale unui trai minimal le suplineam cu glume militărești de genul „țambal”, „șocul”, „bascula” și altele de genul. De regulă adormeam tare târziu tocmai pentru a nu lua țambal sau basculă sau mai știu eu ce. Unii mai disperați de viață sau de orice în general, săreau gardul și mergeau la distracție în oraș, sau mergeau să își cumpere vodcă sau mai știu eu ce nenorociri din astea. Cunoscând legende, și-au făcut inclusiv alcool din....pastă de dinți, chestie care și azi îmi e imposibil să îmi dau seama cum a putut fi consumată. Nu toți au perceput acest disconfort așa cum l-am perceput eu, iar unii au trăit adevărate drame și nu reușeau să se adapteze prea ușor acestor privațiuni. Viața noastră avea să se schimbe pe perioada anului ce l-am petrecut în unitățile militare, a unora în bine, a altora deloc pozitiv. Ceea ce aveam să trăim ne-a oferit prilejuri de a fi mândri sau de a lansa câte o minciunică, iar astăzi mi se pare că eram tare simpatici la acele vremuri. La Bacău am făcut joncțiunea cu alți băieți care fuseseră și ei repartizați acolo pentru instrucție, astfel că dacă noi plecaserăm cam 30 de oameni (groso modo) acolo eram un colectiv de cam 80 de militari. Voi reveni cu povești, cred că am multe de povestit.

În armată

La un moment dat a trebuit să merg și în armată. Știți cum era, legende multe, sperieturi, oameni schimbați după ce au stat un an în armată și tot tacâmul. După ce am terminat liceul, am așteptat să îmi vină și mie ordinul de încorporare ca mai tuturor prietenilor de pe la bloc care erau de un leat cu mine. Cum trecuseră deja vre-o doi ani și nu am avut niciun semn de la oamenii ăia, am mers la centru de recrutare care se află undeva pe o străduță pe la Kogălniceanu. Când m-a văzut tipa care era acolo responsabilă cu hârțogăraia, mi-a spus aparent victorioasă că „în iunie te ridicăm”. Logic, de aia mă și prezentasem acolo, chiar vroiam să fac armata, îmi plăcea și și acum cred ca e carieră bună pentru un tânăr (pe vremea aia) ca mine. Bineînțeles că nu îmi trimiteau chemare pentru că la ei figuram pe numele Eugenia... La vre-o 2 luni după ce m-am prezentat la ei tata a suferit un accident vascular major caz în care am început să dau din colț în colț, pentru că eu vroiam să merg în armată unde m-or da, indiferent că era la cucuieții din deal sau lângă casă. Cu ajutorul unui prieten al cărui tată lucra în armată, am reușit ca în cele din urmă să obțin o repartizare la o unitate din București. La data la care trebuia să merg în armată, 21 iunie 1996, m-am prezentat la poarta unității după ce, pentru siguranță, cu câteva zile înainte pierdusem câteva ore bune să găsesc afurisita de unitate, căci mai nimeni nu știa pe unde se află. Unitatea era de parașutiști și, înainte de a merge acolo, făceam tot felul de glume cu tata pe această temă, el părând destul de încântat că fiul său va sări cu parașuta. Am ajuns la unitate condus de mama, fratele și un vecin care ne-a adus cu mașina, eu cărând celebrul valizoi de lemn pe care azi nu îmi mai amintesc de unde l-am procurat. Era vișiniu și nu contrasta deloc cu ceea ce aveam să port pe cap, celebra beretă vișinie de parașutist. Odată ajuns în dormitor, m-a izbit mirosul specific unui dormitor imens, mirosul de motorină, cremă de ghete și naftalină care pentru unuii veniți din civilie era ca un ciocan aruncat în nasurile noastre fine de băieței. Băiatul care m-a condus la dormitor, Eugen îl chema și pe el, mi-s povestit pe drum că nu vom sta la această unitate ci vom merge la instrucție fie la Buzău, fie la Caracal fie la Bacău. Exact pe sufletul meu. El fusese la Bacău și îmi recomanda să am noroc să ajung și eu acolo, că e meserie... În fine, am intrat în dormitor și băieții care erau deja acolo m-au primit tare bine. Aproape că îmi dădeau lacrimile de bucurie că prima zi nu era așa cum o descrisese unii, ba chiar găseam că în armată e chiar fain. Și acum, după satisfacerea stagiului militar și 3 ani de zile lucrați cu mândrie și onoare în armată, cred din tot sufletul meu că în armată este fain. Nu insist. Îmi aduc aminte că un băiat care avea 2 trese galbene pe umăr (aveam pe urmă să descopăr că era un caporal, în 30 minute învățasem și gradele) și al cărui nume l-am uitat cu desăvârșire, mi-a cerut dacă am ceva dulce. Oarecum speriat am scos prăjitura pe care mama mi-o pusese în valiză și i-am întins-o pe toată. A râs cu poftă și m-a invitat să mă relaxez și să nu mai consider că ei sunt mai știu eu ce zei, vroia numai o bucățică. Dintr-o tendință de a-mi face noi camarazi și conștient fiind că aveam să petrec un an cu acești oameni (nu era chiar un an, ei se liberau mai devreme ca mine), am oferit tuturor din plăcinta mea. Am fost oarecum surprins să observ că ceea ce se povestea despre armată, la mine nu se potrivea. La sosirea mea, mai erau doar vre-o 7 - 8 băieți care sosiseră deja, erau cei din Oradea. În fine, zona Oradea. Am stabilit și cu ei naturalele contacte, ne-am prezentat, am uitat toți în 2 minute cum se numește celălalt, am făcut schimburi de nelipsitele prăjituri pe care toate mamele grijulii ni le puseseră în valizele noastre grosolane. Ne-am ales paturile dintre cele libere, care erau mai departe de televizor, căci cele apropiate erau (logic) deja ocupate. Am ales un pat sus, ceea ce pe urmă aveam să regret, căci în cele câteva zile cât am stat la București am dormit deseori cu lumina de la tv în ochi sau cu alte lumini direct pe nasul meu. Paturile erau suprapuse și când am mai fost nevoit să aleg unul am ales pe cel care oferea umbră, cel de jos... Apoi a venit un domn îmbrăcat în uniformă, motiv de reală confuzie pentru noi, căci nu știam niciunul ce trebuie făcut în cazul când apărea „un cadru”. Am luat exemplul celor cu experiență care nu au făcut nimic deosebit și care vorbeau cu un limbaj absolut uman, familiar, natural cu acest om... Așadar, era și el om, și momentan ne comportam ca niște oameni normali care se întâlnesc la piață sau oriunde. El a fost cel care ne-a adresat primele cuvinte mai oficiale, ne-a spus ce avem de făcut în următoarele ore, ne-a dus la el la magazie și ne-a oferit primele semne serioase ale faptului că am început armata: ne-a echipat cu uniforme. Ne-a explicat de ce nu primim uniforme absolut noi (urmează o perioadă de instrucție și nu e ok să tăvălim uniformele noi, pe care aveam să le primim după terminarea instrucției) și ne-a dat să semnăm ceva hârtii cum că am primit uniforma. Bocancii erau noi nouți, la fel și niște budigăii pe care nu i-am purtat decât în ziua aia, ce se numeau în limbajul militar AZP (aparat de zdrobit puțele, căci cam acesta era efectul lor asupra firavelor noastre părți anatomice). Prima masă am reușit cu greu să o mănânc, diferența față de ce gătea mama fiind una sesizabilă pentru mofturosul din mine. Seara s-a încheiat după ce am mai stat de vorbă cu câțiva oameni cu grade importante, unul s-a prezentat ca fiind comandantul acestei unități și ne-a vorbit tare frumos despre viața de militar, despre ce urmează să învățăm și alte asemenea aspecte care priveau efectiv viața noastră pe următorul an. Unii dintre băieți erau mai încântați, alții mai puțin încântați, alții erau indiferenți. Asta a fost starea lor de spirit întregul an și indiferent de ce se întâmpla ei rămâneau stabili pe percepția lor. Apoi am mers și ni s-au prezentat sectoarele pe care urma să întreținem curățenia, apoi iar masă și după 30 de minute de relaș după aceasta, am încercat să schițăm ceea ce în regulamentele vremurilor respective se numea programul de seară. La acesta m-am prezentat în AZP-urile pe care înțelesesem că este obligatoriu să le purtăm (nu era, am aflat a 2-a zi) și... bocanci, căci după ce am lucrat vre-o 3 zile la dotarea valizei cu toate cele, am constatat la fața locului că uitasem să pun papuci. Eram tare hilar, chel, cu AZP-urile alea ridicole bleu și cu bocanci. NU era obligatoriu să mă tund la chelie, dar cum până la vârsta aia nu încercasem așa ceva, mi-am spus că e o ocazie unică să văd cum îmi stă fără să șochez pe nimeni. După program am stat lejer și am interacționat toată lumea cu tată lumea. Eram din 3 zone, Bucureștenii, Orădenii și Brașovenii, fiecare având în medie cam 10 reprezentanți, deci eram înjur de 27 - 30 de oameni, în veci nu îmi amintesc numărul exact.

Cu mașina

Părinții mei nu au avut mașină. Mare fan al mașinilor - ca orice băiat aș spune - am căutat tot timpul să fiu în preajma mașinilor și să mă plimb cât mă țineau puterile cu acestea. Când eram pici mic, aveam de fiecare dată minim 10 - 12 mașinuțe pe care le desfăceam și le făceam la loc de mai multe ori. Mă jucam până crăpau mâțele - vorba lui Creangă, și de multe ori preferam să stau în casă să îmi fac drumuri și mai știu eu ce prin casă în loc să bat mingea cu copii afară. Pe atunci asta era ceva anormal, căci eram cel puțin 30 - 40 de pici pe afară și găseam deseori mii de modalități de joc în aer liber, noi am fost o generație numeroasă. Atunci când se punea problema să merg undeva cu mașina vre-unui unchi, eram pur și simplu în transă. Îmi aduc aminte de o călătorie până la munte la Sinaia, pe care am făcut-o cu un unchi de-al meu și pe durata căreia am fost pur și simplu extaziat. Nu am spus nimic tot drumul și stăteam la mijloc pe bancheta din spate pentru a putea urmări acul vitezometrului și alte manevre pe care le făcea șoferul. Azi mi se pare hilar, dar cu mintea unui puști de 6 - 7 ani mi se părea că este cel mai frumos lucru care mi se întâmplă. În serile toride de vară, vecinii mei ieșeau cu o găleată cu apă cu spumă și un burete și își spălau mașinile, motiv pentru noi picii de a ne băga în seamă cu tata lui x sau y care avea mașină. De regulă solicitam scaunul șoferului pe care era mare concurență și ne jucam cu volanul trăgând de el stânga - dreapta și mârâind de ca și cum ar fi mers motorul; mimam frâne și alte alea spre realul amuzament al taților vrenici. Uneori mai acționam maneta ștergătorului (eu îi spuneam ”aștergător„) și priveam încântați cum avem controlul asupra a ceva din mașina aia. Cei mai mulți oameni aveau Dacia, dar și Skodele, Lăzile și Oltciturile își făceau numărul cu noi pe post de mari șoferi. Apoi, când s-a construit linia tramvaiului 35 care trece prin spatele blocului nostru, mergeam și îi rugam pe militarii ăia care conduceau utilajele aduse acolo să ne lase să ne suim și noi pe ele. Mamăăăă ce încântare, deși azi îmi dau seama că nu era mare chestie, nu era decât un tractor cu șenile și manete. Avea ștergător de parbriz manual și ne jucam cu ăla când militarii nu erau atenți. Apoi, când m-am făcut mai mare găseam orice prilej de a merge cu amicii mei pe te miri unde, tot pentru a mă plimba cu mașinile lor pe care tații lor li le dădeau acum spre folosință. Porecla mea de pici de la bloc, Jebeleanu (de la scriitorul cu nume omonim, Eugen Jebeleanu) am căpătat-o tot într-o mașină, un TV cu care un nene ne plimba pe noi piticii în jurul blocului. Când jucam fața ascunselea câte 4 - 5 ore, foloseam mașinile parcate în fața blocului pe post de sprijin de pus. Deseori, venind în viteză pentru a scuipa pe ăla de se pusese sau când găseai pe careva (dacă te puneai) săracele Dacii primeau câte o palmă pe capotă de se auzea până la etajul 9, iar dacă gluma se îngroșa ne opream din joc și - pentru echitate - alegeam și altă mașină. Nu știu cum se fac azi mașinile, dar acele Dacia 1300 sau 1310 rezistau cu brio jocurilor noastre repetate și parcă și posesorii erau mai blânzi decât posesorii din ziua de azi, când practic îmi e imposibil să văd cum ar putea piticii de la mine de la bloc să mai joace așa ceva, cred că ar fi altoiți bine de niște băieți din ăștia mai etnobotanici ca să le zic așa. Fiecare vecin avea locul lui de parcare și de cele mai multe ori vara știam exact cine este la mare după cât lipsea mașina din parcare. Aveam un vecin care avea o rulotă pe care o mai vizitam uneori să jucăm o carte sau pur și simplu să stăm de vorbă acolo, ni se părea nouă că e mai fain. Desigur era foarte cald și propietarul pitic ne invita să facem altceva căci ne sufocam efectiv. Atunci când mergeam cu mașinile RATB (transport în comun) preferam să stau la prima ușă și să urmăresc cum șoferul mânuiește levierul imens al schimbătorului de viteze al autobuzului. Cei mai mulți aveau un balet în ei de uitai să cobori dacă nu erai atent. Mișcările lor ample, tremuratul nelipsit al autobuzului și tot ceea ce însemna conducerea unui astfel de mastodont erau pentru mine magie curată. Uneori trăgeam cu ochiul și la manipulanții de tramvaie și chiar și astăzi mi se pare tare fain să pilotezi o ditamai râma întorcând doar de levierul acela în stânga sau în dreapta. Când mai mergeam pe la tata la serviciu, principala mea distracție era să mă cocoț în camioanele alea și să fac tot felul de chestii prin cabină. Tata lucra la un garaj din ăsta de tiruri, la ITBN. Existau pe vremea aia doi sau trei transportatori care făceau export pentru România: ITBN - celmai mare, ITIA și cred că și Transcomul. Erau pe atunci celebrele Roman și - poate că puțini știu că a fabricat și camioane - Skoda. Imediat după Revoluție au apărut primele Volvo, ceea ce a fost minunat pentru șoferi, dar mai puțin minunat pentru multitudinea de mecanici care își cam pierduseră obiectul muncii, căci astea nu se mai stricau așa des. Mamă ce fericire pe mine când mergeam pe la tata pe la serviciu. Odată, mai mare fiind, nu am rezistat unei oferte a unui bun prieten și văr de-al meu de a face o călătorie alături de el și un amic până la Iași, mergând cu TIR-ul. Și acum îmi mai doresc să am destui bani pentru a-mi cumpăra un TIR-rulotă cu care să mă plimb în toată lumea. Am un Matizel pe care îl ador și dacă e de mers undeva cu mașina nu refuz, indiferent cât de departe sau aproape ar fi.

Ciocolata

Sunt un mare admirator şi un mare consumator al dulciurilor. Despre vafele şi gumelele cumpărate din preajma blocului unde mi-a petrecut copilăria am mai discutat, dar despre tonele de prăjituri consumate până azi nu am mai zis nimic. Îmi aduc aminte de vizitele la o mătuşă de-a mea care era fabuloasă în ceea ce priveşte prăjiturile. Deşi încă de pe vremea aceea avea un serviciu care o ţinea deseori la muncă până pe la orele 18, ea găsea timp pentru a ţine casa într-o curăţenie exemplară şi pentru a face tot timpul prăjituri. Mă gândeam serios la momentul în care mi-ar fi scăpat ceva pe jos şi îmi spuneam că nu cred că aş fi avut absolut nicio problemă în a ridica îngheţata sau ce ar fi căzut şi să continui să o mănânc. Aşa cum spuneam, mare amatoare de prăjituri, la mătuşa mea găseai zi de zi cel puţin 2 feluri din aceste elemente ale raiului meu de pici. Nu exista să merg în vizită şi să nu fiu servit cu o ciocolată de casă sau mei ştiu eu ce negresă, şarlotă sau ecler. Nu pot uita niciodată gustul acela minunat al ciocolatei de casă, care, spre deosebire de ce găseai la vremea aia în comerţ, era pur şi simplu un deliciu. Gustul dulce şi conţinutul care practic ţi se topea în gură erau tot ce poate fi mai bun în materie de răsfăţ. Uneori, pentru a mă atrage să vin într-o vizită să mă mai joc cu verişorii mei, îmi spunea la telefon sau transmitea prin mama că tocmai a scos de la cuptor o ciocolată caldă care miroase de îţi plouă în gură. Rareori refuzam să iau maşina 108 şi să număr nerăbdător cele câteva staţii care mă despărţea de apartamentul ei. Mama făcea rar prăjituri, dar atunci când îşi punea ambiţia ieşeau unele tare gustoase. Negresa era cea mai la îndemână, dar şi eclerele, nucile şi încă una, nu ştiu cum se numeşte. Noi îi spuneam prăjitura cu miere, căci la blat se folosea miere. Era un strat maro unul alb, iar crema aceea albă era atât de bună încât mama era nevoită să ascundă din prăjituri pentru a nu fi devorate de mine şi de fratele meu. Nu am reuşit să o conving nici azi pe mama să facă prăjitura asta inversând numărul de blaturi, aşa cum face o vecină de la care a şi luat această reţetă. La noi erau mai multe blaturi şi mai puţină cremă, la vecina era invers. Nu pot uita cozonacii pe care îi făceam mai toţi ai casei în perioada de Crăciun. Necesita o batere specială, care ne sleia de efort, dar rezultatul vă asigur că merita toată strădania. Fericirea mea atingea cote paroxistice atunci când cozonacul se lăsa şi devenea cocos, ceea ce o întrista pe mama, care se plângea 10 zile că i-a dat cozonacul înapoi. Ei îi place atunci când cozonacul creşte în tavă şi iese pufos şi mare. Mie invers. Îmi place atunci când dă înapoi şi coca are o densitate mare, astfel că puteam simţi foarte bine toată savoarea cozonacului, care era demenţial. Nu am mai găsit la nimeni un cozonac care să se apropie de ăsta pe care îl făceam noi, reţeta fiind una de geniu. 5 sau 6 cozonaci nu erau suficienţi pentru setea noastră de dulce. Practic nu mai mâncam mare lucru ci băgam cozonac din ăla de dimineaţă până seara, iar la micul dejun era ştiut: cozonac cu lapte. Toamna mama făcea gem, iarăsi extraordinar de bun. Gemul nostru favorit era de piersici şi de caise. Căram din piaţă câte 2 zile, dar cele 50 - 60 de borcane care ieşeau ne asigurau răsfăţul pe toată durata iernii. Pici fiind, mama şi-a dat seama că eu cu fratele meu devoram câte un borcan întreg dimineaţa, astfel că le mai ascundea. Asta până în momentul în care, din întâmplare, eu cu fratimiu am descoperit ascunzătoarea. Nu am spus nimic, doar ne serveam cu gem la discreţie, iar mama se tot întreba de ce nu mai solicităm aşa insistent să ne fie pusă la dispoziţie minunea. Odată, s-a dus să mai scoată un borcan iar când a văzut că din 10 borcane mai este unul singur, a izbucnit într-un râs sincer şi 3 zile a povestit tuturor cum şterpeleam noi gemul. Fiind undeva sus, puneam scaun peste scaun, unul asigura scaunele ca să nu cadă iar celălalt, în cel mai mare echilibru, se cocoţa pentru a ajunge la ascunzătoare. 2 scaune normale de bucătărie şi unul mic puneam pentru a ne ferici dimineţile. Nu am căzut niciodată, dar dacă era ceva cred ca salvam prima dată borcanul. La cofetărie mergeam rar, căci în afară de 2 - 3 soiuri de prăjituri nu am fost mare fan al acelor produse. Uneori mai găseam Pepsi, dar nu duceam lipsă, căci o mătuşă lucra la Pepsi şi de fiecare dată când mergeam pe la ea primeam să beau pe săturate. Nu mi-au plăcut niciodată prăjiturile astea de cofetărie care au cruste de zahăr, gen amandine sau mai ştiu eu cum se mai numesc. Când mai încercam să mai iau aşa ceva, niciodată nu reuşeam să le mănânc până la capăt. Atunci când mergeam la medic, la policlinica din Dorobanţi, ne opream de fiecare dată după vizită să halim ceva dulce şi un Brifcor. Era acolo, lângă această policlinică, o cofetărie care era destul de bine aprovizionată şi unde deseori auzeai vorbindu-se limbi străine, fiind frecventată de mulţi străini. Acum acolo e o cârciumă din asta de lux unde vine "elita" oraşului să îşi etaleze Ferrari-urile şi mai ştiu eu ce maşină din asta scumpă. Cel mai fericit eram când era ziua vre-unui văr sau verişoare şi ne strângeam toţi piticii sa-i sărbătorim. Exista în acele momente o atmosferă pe care nu am mai reântâlnit-o tare des după 1989, în care ne bucuram sincer că ne vedem şi savuram tort, suc şi mai multe soiuri de prăjituri. Asta se întâmpla pe la ei, căci mie mama nu prea îmi serba ziua de naştere, nici mie nici fratelui, gest pe care îmi e greu să îl înţeleg chiar şi în ziua de astăzi. Nu înţelegeam cum de verii mei care beneficau de părinţi care cel puţin teoretic aveau o situaţie materială mai slabă ca a noastră beneficiau de aniversări iar noi nu prea. În fapt situaţiile erau cam la fel peste tot, nu erau diferenţe sesizabile, iar asta mi-a rămas ca un cui înfipt în memorie... Şi acum mare fiind, sunt (încă) un consumator frecvent de dulciuri. Ciocolata e pe primul loc, dar la sfatul medicului am mai rărit-o. Încerc acum să mă axez pe o cură de fructe şi să încerc pe cât posibil să îmi echilibrez alimentaţia care este total haotică. Rareori mai intru în câte o perioadă în care nu mănânc dulciuri cu săptămânile. Dacă proverbul spune că un vin bun şi o femeie frumoasă nu se refuză indiferent de ce ar fi, eu schimb niţel şi adaptez astfel: o prăjitură bună şi o femeie frumoasă nu se refuză niciodată.

Privire de ansamblu

Coilăria mea a fost una aproape fericită. Fericită, dar cu câteva aspecte care nu mi-au plăcut. Nu pot să spun că părinţii mei nu şi-au dat interesul pentru ca eu, fiul lor, alături de fratele meu, să avem parte de tot ce este mai bun, să ne ofere tot ceea ce puteau ei oferi mai bun. Au fost şi momente mai dificile în comunicarea mea cu ei, unele dintre ele nerezolvate nici astăzi. Cel mai tare m-a copleşit faptul că din orgoliu sau nu ştiu nici astăzi de ce, ai mei nu mi-au cumpărat niciodată o bicicletă. Am încercat să înţeleg pe toate căile, am încercat să le ofer tot felul de scuze, am încercat să mă pun în pielea lor, dar nici până astăzi nu am reuşit să mă dumiresc de ce mi-au nefericit anii de pici astfel. Nu pot să spun despre mine că sunt chiar genul de individ încuiat, nedispus la compromisuri şi care nu este înţelegător, dar pricum aş da-o, asta nu reuşesc să mi-o explic, fie că este vorba de explicaţiile pe care încerc să mi le acord acum, matur find(sau în fine....) , nici atunci când eram pici. Scuze au fost şi s-au inventat de mai multe ori, dar eu nu cred nicicum în ele. Altfel, eram un pici tare timid, retras, cuminte cum se spune. Nu am chinuit niciodată vre-un animal şi nici azi nu suport să văd aşa ceva. Ca şi la problema cu bicicleta, nici azi nu am înţeles de ce s-ar bucura cineva - fie şi copil fiind - la vederea suferinţei unui animal. Nu prea făceam chestiile care sunt interzise şi de regulă ascultam de ai mei. Mă simţeam safe astfel. Nu mi-a plăcut (nici pici şi nici acum) riscul, de nicio culoare. Evitam trilibombele şi orice dădea fiori iar până acum vre-o 2 sau 3 ani nu m-am suit în aşa ceva. M-am dat de 2 ori în mountain rouse (sau cum s-o numi) dar asta pentru că eram mai mulţi pitici prin Herăstrău şi dacă aş fi dat înapoi păream laş. Laş îmi place să cred că nu sunt, dar sunt sigur că nu este unanimitate în această problemă. Aproape că eram pietrificat de frică, dar până la urmă nu era chiar aşa mare lucru cum îmi imaginam eu înainte de a mă da. Totuşi, am evitat pe cât posibil acea stare de risc pe care ţi-o dă aceste trilibombe sau ce or fi ele. Unul din aspectele faine ale copilăriei mele este acela că vizitele la rude aveau un anumit parfum care pare că în anii ăştia ai postdecembrismului nu mai există. Atunci ne sunam pe fix şi - dat fiind că era destul de scump să stai cu orele la telefon - stabileam cum şi mai ales în ce formaţie ne vedem. Vara era nelipsit ştrandul şi deseori duminica mergeam la plajă. Vizitele la bunicii mei erau dintre cele mai faine. Ai mei, fiind din Bucureşti, nu făceam altceva decât să luăm tramvaiul 35 şi apoi 11 sau 12 şi să mergem până în Giuleşti, la bunici. Şi mama şi tata sunt giuleşteni. Din păcate bunicul din partea tatălui a decedat cu mult înainte ca tata să se căsătorească, astfel că el lipseşte cu desăvârşire din peisajul copilăriei mele. Acum, în secunda asta realizez că până la vârsta de 34 de ani cât am acum nu am văzut nici măcar o poză cu el. Hmmm. Bunica din partea tatălui era o femeie de o bunătate desăvârşită. Cam atât îmi amintesc de ea, căci a plecat dintre noi atunci când nu aveam încă 7 ani. Eram internat în spital ca să mă operez de apendicită şi mama mi-a spus că e grav bolnavă, ceea ce m-a întristat tare mult. Bunicii din partea mamei au fost mai prezenţi în viaţa mea. Erau despărţiţi şi ne planificam vizitele astfel încât să îi vizităm pe amândoi în procente cât de cât egale. Pe bunicul meu l-am iubit poate cel mai mult din toţi oamenii pe care i-am întâlnit până la această vârstă. Era un om de o bunătate feerică, nu ar fi contrazis pe nimeni, nu s-ar fi certat cu nimeni şi avea un zâmbet larg, patern, cald, care te făcea să uiţi de orice greutate care ţi se părea atunci ca fiind sfârşitul lumii. Timp de doi sau trei ani a venit în fiecare dimineaţă din Giuleşti Sârbi până în Drumul Taberei ca să aibă grijă de fratele meu mai mic iar pe mine să mă trezească la şcoală. Vară, iarnă, nu conta, el era prezent la ora stabilită şi niciodată nu a întârziat. Fuma Carpaţi şi citea Gazeta Sporturilor şi Informaţia. Probabil că la un moment dat voi scrie un topic numai pentru el, căci aşa e corect. Am fost foarte trist când a plecat dintre noi şi nu am înţeles cum de un om atât de bun trebuie să moară vreodată. Bunica în schimb era mai repezită - ca să zic aşa. Nu prea îi convenea mai nimica, dar după ce te lua de la intrarea pe poartă şi te beştelea că ai uitat mai ştiu eu ce, îi trecea "supărarea" şi scotea de la "naftalină" cel mai bun vin sau făcea cea mai bună prăjitură numai să ne bucure. Suferea de artrită şi se deplasa greu, astfel încât vizitele noastre erau momente bun ede a se aproviziona cu cele necesare existenţei. Deseori mai ruga câte un pici de pe uliţă să îi cumpere de la băcănie câte ceva, pâine, lapte şi toate cele. Vara mai mergeam şi mai stăteam pe la ea în vizită câte o săptămână sau două; nu ştiu cum făcea dar niciodată nu ne plictiseam. Nu voi uita nicodată telefonul la care mergeam zilnic să sunăm acasă, mirosul acela de făină, pâine caldă şi bomboane cu cafea ale băcăniei din capul străzii de vis-a-vis. Bunica din partea tatălui ne-a dus pentru prima oară la biserică să ne spovedim. Bunica din partea mamei ne punea să învăţăm rugăciuni şi seara ne impunea o regulă, aceea de a nu ne culca înainte de a spune o rugăciune. Acest obicei l-am păstrat mulţi ani şi tare rău îmi pare că nu mai deţin această deprindere şi acum. Vizitele la fraţii tatălui sau ai mamei erau practic nişte petreceri în toată regula. Îmi amintesc ca astăzi că atunci când mergeam la unul din fraţii tatălui ascultam Romica Puceanu şi Gabi Luncă, înterpreţi faţă de care am şi azi un deosebit respect. Noi piticii consumam Cico sau Pepsi (depinde în ce deplasare eram) iar părinţii d-ale gurii (bere, vin, etc). Cele mai faine erau reuniunile de la bunicul, când ne strângeam tot familionul. Ne revedeam veri cu veri, mătuşi şi unchi, fraţi, surori, cumnaţi şi tot tacâmul. Erau revederi de o natură care astăzi este cu totul şi cu totul dispărută din existenţa mea, era o bucurie de nedescris, ne jucam "până crăpau mâţele" - vorba lui Creangă - discutam, ascultam muzică şi toate cele. Nu existau motive de invidie unii pe alţii şi deseori se discutau ore întregi pe seama notelor obţinute de fiecare la şcoală. Cei care aveau note mai mici erau oarecum făcuţi de ruşine, astfel că nimeni nu prea lăsa ştacheta jos pentru a nu risca "oprobiul" tuturor. Se înţelege că de ziua unuia sau altuia eram mai toţi buluc pe capul lui/ei. Acum, fie ne-am împărţit în mări şi ţări, fie nu mai ne sunăm - dracul probabil că ştie din ce motive - fie avem tot felul de chestii de împărţit care altă dată nici nu existau în viaţa noastră. Moartea bunicilor a adus, pe lângă golul de neumplut din sufeletele noastre (cel puţin din al meu) şi nişte discuţii care au avut darul de a strica ceva din parfumul anilor acelora, în care eram oarecum egali cu toţii. Nu pot uita niciodată de o parte din vacanţele mari pe care le-am petrecut la mama şi tatăl mătuşii mele la Periş, practic singura mea legătură cu viaţa de la ţară. Într-un mod ciudat, dar îmi plăceau foarte tare acele vacanţe, eu fiind mai finuţ, mai slabuţ, mai moale, nu ştiu cum să vă spun, mai de la oraş. Bătrânii aveau vaci, porci şi toate orătăniile pe care le are un om gospodar pe lângă casă. Eram stângaci în relaţia mea cu ele şi încă de pe vremea aceea am rămas cu impresia că vacile sunt poate cele mai faine animale de pe Pâmânt. Blândeţea lor şi laptele cald băut seara după muls mi-au rămas ca nişte ştampile înfipte în amintirile mele. Pici fiind, făceam mai tot ce face un pici la ţară, umblam desculţ (gest rarisim în copilăria mea) scuipam (aşa cum făceau unii copii de pe acolo ca să pară şmecheri), jucam fotbal şi mai ales încercam să învăţ să înot. Aveam gârla "în vale", adică noi coboram prin curte şi ieşeam exact pe o mirişte, apoi gârla. Verii mei aveau şi datorii specifice, să ducă vaca la văcar, să dea de mâncare la porci, la găini, etc, iar eu încercam să stau pe lângă ei ca un mic învăţăcel. Unul dintre ei era înnebunit cu creşterea porumbeilor şi uneori urcam în pod unde creşteau frumoşii şi îmi povestea despre fiecare ce şi cum. Nu vă povestesc că nici azi nu pot să îmi dau seama cum îi deosebea pe indivizii ăia şi cum ştia că sunt cu siguranţă ai lui ci nu ai vecinului. Ba chiar când apărea unul de pe alte meleaguri îmi povestea ce se întâmplă, al cui e, ce caută la el în zoă şi aşa mai departe. Azi are mai mulţi porumbei care - îmi povestea mai deunăzi - valorează şi câte 3 - 4 sute de euro bucata. Făceam tot felul de stîngăcii care erau ţinta ironiilor piticeşti ale copiilor, dar eu nu mă supăram, ba chiar căutam să fac ceva greşit pentru a fi uneori în atenţia tuturor. Odată am fost la Periş când se tăia porcul, iar guiţăturile alea şi leşul bietului animal decedat îmi sunt şi acum prezenţe chinuitoare în memorie. Îmi este o milă de nedescris, iar în acea zi am căutat cu tot dinadinsul să plec cât mai repede sau să stau mai mult pe uliţă. Drama era că oriunde stăteai, satul era cuprins de vaietele bietelor animale care erau sacrificate pentru burdihanele noatre. Asistând la astfel de sacrificii, fie ale purceilor fie ale altor nefericite suflete nevinovate, m-am gândit tot mai des să devin vegetarian. Încă nu am devenit, dar nici un mare consumator de carne nu sunt. Eram, cum se spune, o mare familie. Astăzi suntem mai degrabă uniţi de telefoanele mobile şi nu ne mai vizităm atât de des. Trec uneori şi 3 ani fără să îmi văd unii dintre veri. Ba chiar pe unii nu i-am mai văzut de mai bine de 15 ani. Despre unele dintre rudele mele nu mai ştiu foarte multe amănunte, sunt unchi, veri sau mătuşi cu care m-am întâlnit pe stradă şi pe care nu i-am mai recunoscut. Cât despre întâlnirile plenare lunare, nici nu mai poate fi vorba. Decesele şi uneori nunţile ne mai adună aşa cum din simpla voinţă ne mai adunam odată. Atunci părea că găseam 255 de motive de discuţie, astăzi pare că am terminat de povestit totul după 20 de minute. Pentru mine, pentru noi poate, anii ăia aveau ceva ce este de nereprodus în anii ăştia. Iar eu nu pot spune că anii ăştia sunt neapărat mai buni, deşi material am mai mult. Asta îmi aduce aminte de o zicală, de o maximă sau ce o fi: unii oameni pot fi atît de săraci încât să nu aibă nimic altceva decât bani.

Filmele copilăriei II

A, să nu uit, ca şi copil am urmărit, ca mai toată lumea, filme la video cu traducerea inconfundabilei Irina Margareta Nistor. Casetele erau deseori uzate de câte ori erau vizionate, şi desele linii sau mai ştiu eu ce purici care apăreau în timpul vizionării unui film făceau parte din tabloul "ilegalismului" care însoţea pe vremea aia orice film văzut la video. Erau schimburi de tot felul între cei care deţineau video şi mai ales casete video, cu filme trase de pe la nemţi sau olandezi sau de mai ştiu eu unde, în care uneori vedeai şi translaţia scrisă din limba resectivă. Dar nu conta, vedeam şi noi filmele la modă şi asta ne dădea un aer de contemporanitate, de apartenenţă la anii în care trăiam. Îmi aduc acum aminte cu o reală plăcere de un Crăciun pe care l-am făcut la naşa de cununie a părinţilor, în fapt rudă cu noi (era sora cu bunica mea, mătuşa mamei) în care am stat cam 3 zile pe la ei, am mâncat de ne-am spart şi am vizionat de 2 ori întregul film Iisus din Nazaret al lui Zefirelli, şi acum filmul meu preferat la o distanţă enormă de următorul clasat, Contele de Monte Cristo. Erau 4 casete, după fiecare ne opream şi discutam pe marginea filmului, plângeam sau ne bucuram de minunile făcute, trăiam cu toţii flmul la intensitate mare. Rar m-am mai întâlnit în viaţă cu o astfel de simţire a unui film, cu o astfel de atmosferă, cu o aşa încărcătură şi catharsis în timpul viziuonării unui film. Cel puţin aşa am trăit eu acea vizionare... Rocky, Rambo sau alte filme care erau la mare modă la vremea aia, erau vizionate şi de câteva ori la video, asta după ce le vedeam de câteva ori bune şi la cinematograf. Mergeam des la cel de cartier, Favorit în cazul meu, dar mai mergeam şi în centru să mai socializăm sau să vedem un film diferit de cel care rula la noi. Lunea se punea un afiş la Cinema Favorit cu filmele care rulau în oraş, aşa că dacă aveam alte preferinţe mergeam acolo unde rula ceea ce doream să vedem. Dintre filmele de la TVR, îmi aduc aminte că imediat după Revoluţie am văzut destul de încântat la vremea aia, Sclava Isaura. Iar de la Dallas nu am pierdut - îmi aduc aminte ca azi - decât 3 episoade. Era joia şi duminica, la ora 19:00 sau 17:00, nu mai sunt foarte sigur. Ştiu că vara veneam de la joacă în fiecare zi de difuzare numa să nu pierd Dallas-ul. Cele 3 episoade le-am pierdut din motive întemeiate, dar nu mai ştiu azi care erau acelea, oricum era ceva foarte serios, credeţi-mă. Apoi nu am mai regăsit în mine acea pasiune şi chiar dacă pierdeam un episod sau mai multe dintr-un serial nu era mare bai. Seriale precum Maddie şi David, M.A.S.H., Familia Bundy, Seinfeld, le-am urmărit cu o deosebită plăcere, dar şi acum consider că decizia televiziunilor de a muta serialul de la orele 19:00 cum era înainte la 22:00 cum sunt acum, a fost una total neinspirată. Şi acum sunt un mare fan Seinfeld şi sunt tare fericit că Adevărul a decis a le publica, pentru că de regulă nu prea piratez filme de pe net. Deţin o colecţie de 100 - 120 de filme şi seriale originale. În fine, să nu divaghez. Apoi, odată cu evoluţia tehnologiei au apărut filmele pe CD iar mai apoi pe DVD. Calitatea imaginii era mai bună dar asta a furat din parfumul anilor în care ne chinuiam să vedem un film pe caseta video şi în care dunguliţele, puricii şi toate cele făceau dintr-o vizionare ceva deosebit în care simţei oarecum că ai fentat sistemul. Despre filmele porno am mai vorbit, nu o să mai revin, dar ceea ce pot spune este că şi azi am rămas fan al filmelor făcute în acea perioadă şi cred că unele aspecte din acele pelicule mi-au influenţat ceea ce avea să devină sexualitatea mea. Ceea ce îmi plăcea în mod deosebit în acei ani să urmăresc în filme erau desigur maşinile, aveam ocazia să văd şi eu un Ferrari sau un Porsche sau mai ştiu eu ce maşină care îmi place şi acum foarte tare (îmi plac maşinile mai vechi). Ha, mi-am amintit acum de afişele de la Favorit de la fiecare film care rula. Nu erau afişele originale ale filmelor aşa cum sunt acum, erau nişte picturi făcute de cineva destul de talentat, nişte desene care cuprindeau forme geometrice, linii mai mult sau mai puţin colorate şi pe care scriau tot felul de informaţii, de la numele filmului la distribuţie şi alte amănunte. Rareori aveau afişul original al filmului. Tot cu privire la cinematograful copilăriei mi-am mai amintit acum de 2 aspecte. De fiecare dată de 1 iunie megeam mai toată şcoala la Favorit, cu învăţătorii şi cu profesorii, în mod organizat, şi ni se proiectau filme de desene animate mai deosebite pe care nu le vedeam la TVR pe vremea aia, pe care noi piticii le ţineam minte şi le povesteam unul altuia încântaţi mai tot anul. Dacă erai bolnav sau nu puteai ajunge la cinema în ziua aia, pierdeai ceva de care îţi părea rău tot anul. Fain. Al doilea aspect de care mi-am amintit în secunda asta este cuida pe care o purtam pe 2 colegi de clasă (erau o pereche de gemeni, fată şi băiat) şi totodată vecini de bloc de-ai mei, pentru că mama lor lucra la Cinema Favorit şi ei vedeau de câte ori doreau orice film care rula câte o săptămână (nu ca azi, 14 pe zi). Ceea ce nu înţelegeam noi era plictisul lor real afişat în discuţiile pe care noi le aveam pe marginea filmelor timpului, căci ei le vedeau de câte ori doreau. Ca şi pici, căutam diferite metode de a ne ascunde în sala de spectacol, numai pentru a vedea de mai multe ori filmul respectiv. Găsisem metode de a deschide uşile de evacvuare, ne ascundeam pe sub scaune sau pe unde putem. He he he, ce haioşi îmi pare acum că eram atunci...

Jocul

Încă de la vârste tare fragede îmi aduc aminte că aveam o groază de jucării. Mai pe la vârste înaintate, făcând facultatea de psihologie am aflat că a te juca atunci când eşti pici este ceva pozitiv pentru dezvoltarea a mai multe aspecte ale eu-lui. Aşadar, aveam multe jucării. Îmi aduc aminte anii de dinainte de începe şcoala, când mă trezem dimineaţa, mâncam şi mergeam cu fratele meu în camera noastră unde răsturnam un sac din plastic incolor care era plin cu jucării şi ne jucam de crăpau pietrele, ore în şir. De regulă aveam obiceiul că îmi desfăceam mai toate maşinuţele pe care le deţineam, sau în general mai orice jucărie care se putea desface. Acum sunt genul care nu apelez la nimeni pentru a-mi face nimic în casă. Ştiu să fac mai de toate, începând de la mai muieriştile activităţi de croitorie până la activităţi complexe de zugrăveală, pus parchet, rezolvat probleme la instalaţia electrică (inclusiv schimbarea ei în totalitate), mici reparaţii sanitare, mici lucrări de reparaţii la gresie, faianţă, etc. Uneori îmi plăcea să îmi şi repar jucăriile, dar de regulă ele rămâneau cu sechele: roţi lipsă, volan îndoit, etc. Nu pot să nu îmi amintesc şi de jocurile copilăriei mele, jucate afară, în aer liber. Petreceam cu orele jucându-ne unii cu alţii iar aici este cel mai bine evidenţiat traiul la bloc. Eram cel puţin 20 - 30 de pici de vârste nu foarte îndepărtate unele de altele. Exista însă o ierarhizare foarte bine definită. Dacă unul cu un an mai mare spunea ceva, îţi era mai greu să îl contrazici, la fel cum nici noi nu acceptam cu uşurinţă "sfaturile" celor care erau de vârste mai mici ca ale noastre. Uneori, din orgoliu, nu ne jucam cu "cei mai mici" iar asta îi făcea să îşi înceapă propiul lor joc. De regulă, între noi picii, era un semn de slăbiciune să ne jucăm cu fetele şi rareori erau acceptate în jocurile noastre, desigur în cale în care era posibil ca ele să participe. Când nu eram destui - de regulă vara când unii mergeau la bunici la ţară - nu mai ţineam foarte tare cont de vârsă. De, copiii. Jucam faţa-ascunselea, căreia îi spuneam simlu "faţa", din martie până în octombrie. Victime colaterale erau maşinile parcate în faţa blocului care erau folosite pe post de suport de pus. Când veneam cu viteză şi băgam gonetă să ajungem înaintea celui care se pusese, trăgeam câte o palmă pe capota omniprezentei dacii 1300 - 1310 (majoritatea maşinilor din parcare) de se auzea până la etajul 9. Mai ieşea câte un vecin şi mai striga la noi ceva ocări cu privire la soarta maşinii, dar după ce râdeam cu poftă de nefericitul vecin care devenea ţinta ironiilor noastre, ne continuam jocul până la ore târzii din seară. În casă nu prea aveam de ce sta, aşa că mulţi dintre noi petreceam vara colindând maidanele Bucureştiului. Jucam fotbal până nu mai ştiam de noi în curtea liceului 24 sau cam aşa ceva (nu am ştiut niciodată ce număr avea liceul, era liceul de textile, 24 cred). Eu eram portar, căci uram să alerg tot terenul şi nici nu eram prea priceput în a mânui balonul. Uneori eram eroul zilei, alteori eram doar unul dintre zecile de mici copii care uitau de ei jucându-se. Curtea liceului era placată cu un gard mic, cu nenumărate porţi şi rupturi în gard aşa ca indiferent de unde veneai puteai intra acolo să faci mişcare. Azi nu mai poţi intra iar gardurile înalte sunt păzite de paznici. Ca şi pitici mai aveam şi alte jocuri. Leapşa era şi ea destul de prezentă în opţiunile noastre. La un moment dat exista o adevărată manie pentru Frunza, pe care o jucam de câte ori ieşeam la aer. Veneau şi copii din blocurile vecine, atât de celebru devenise acest joc la noi în zonă. Alte jocuri de pitici mai erau şi Ţară ţară vrem ostaşi, Ţările, Hoţii şi vardiştii, etc. Deseori ne jucam cu ţevile cu cornete şi zona arăta ca după război, plină de hărtii aruncate de noi neglijent pe jos. Ne făceam provizii din foi de caiete care se pliau perfect într-un cornet, foi ce le rupeam pe jumătare. Omul negru, era şi el prezent câteodată în jocurile pe care le jucam. Vara ne cumpăram elefănţei de plastic care se umpleau cu apă şi care erau folosiţi pentru a ne uda unii pe alţii până la piele. Mai apoi, elefănţeii erau înlocuiţi cu sticlele de plastic care şi-au făcut apariţia după Revoluţie. Era un soi de prietenie perenă ce părea că ne caracterizează pe toţi. După 1989 totul parcă s-a schimbat. Au apărut jocurile de Poker pe la unii sau pe la alţii acasă, astfel că gaşca ce părea de nedespărţit a început a se rări. Unii au plecat din ţară, alţii au ajuns la vărsta la care au fost nevoiţi să îşi ia un serviciu, alţii s-au băgat prin cârciumi, cazinouri şi azi nimic nu mai este cum era odată. Fetiţele nu mai au păpuşi, băieţeii nu mai au maşinuţe. Toţi au în schimb calculatoare, laptopuri, iPad-uri, telefoane de ultimă generaţie. Nu mai ies afară, se întâlnesc pe messenger, pe facebook sau mai ştiu eu unde. Nu mai interacţionează unii cu alţii direct, nu îşi mai cunosc numele adevărate, ştiu că vorbesc cu MiK3llAa, m3t35 şi aşa mai departe. Poreclele sunt deja date şi sunt autoasumate. Nu îi mai dai porecla unuia din mai ştiu eu ce întâmplare, el are deja un nume virtual. Când ies la joacă, trierea nu se mai face după vârstă ca şi singur criteriu, ci acum contează cât de bogaţi sunt părinţii şi cât de multe ţoale de firmă ai. Jucăriile sunt personale şi nu se mai joacă 3 blocuri cu mingea ta, maşinuţa ta sau ce mai puneam noi la mijloc atunci când eram mititei. E păcat, noi ne jucam în aer liber şi cred că aveam şanse mai mari să ne declarăm fericiţi, chiar dacă piticeii de azi au acces la mai multă tehnologie.